Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Siesta românească

        Ana-Maria Nistor

Nu ştiu care e ora cea mai potrivită pentru politică sau pentru a sta la sfat despre chestiunile arzătoare ale ţării, dar se pare că după-amiaza îi convine de minune românului. Vremea taifasului la siestă, cu ceasuri molcome, fără grabă şi griji arzătoare, credeam că ţine de un dulce tabiet provincial pierdut prin ani, pe care astăzi îl mai găseşti cu greu prin vreun târg, pe post de rezervaţie cu specii în curs de dispariţie. Pentru vâltoarea Bucureştilor, acest proiect pare utopic sau netrebuincios. Şi totuşi, Antena 3 şi Realitatea TV au ales ca primele şi cele mai importante evenimente să fie discutate şi analizate de la orele 16, respectiv 15, „La ordinea zilei” şi „Fabrica”. Recunosc, nasul meu m-a înşelat atunci când Dana Grecu şi Radu Tudor au început emisiunea şi am crezut că vizibilitatea lor va fi atât de mică încât directorul de programe va reconsidera grila. Audienţa şi notorietatea au crescut însă, iar postul concurent, Realitatea TV, a croit o Fabrică la zi care să-i mai ridice ratingul pe acest interval orar.

Vreau să cred, cu naivitate, că românul de azi nu are, totuşi, în vene şi-n obiceiuri tot ce-i mai rău balcanic şi mai pocit latin şi că, în loc să muncească, îşi pierde vremea în faţa televizorului, atent dacă un mi­nistru e strâns cu uşa sau dacă un jurnalist combate bine. Şi, astfel, îmi propun să găsesc ce-i atât de bine făcut la aceste emisiuni încât se golesc instituţiile şi se deschid televizoarele.

„La ordinea zilei” e gândită aşa încât să-ţi dea sentimentul că se întâmplă acum, e live, e fierbinte şi noi am prins-o din zbor. Un soi de intervenţie în realitatea noastră, cu tot cu specialişti, după modelul CNN, altoită cu taclale dâmboviţene. Tonul poruncitor şi vorba repezită a Danei Grecu te ţin în scaun, pă­rerile pertinente ale lui Radu Tudor îţi plac, iar atmosfera din studio, de cele mai multe ori, e de revoluţie în direct. Subiectul e atât de important, de grav – îţi dai seama după cum sunt abordaţi invitaţii – încât nu-ţi permiţi luxul să pleci la job sau aiurea de teamă că ai să pici în ochii celor de la birou ca un prost care tocmai a ratat un moment istoric. În consecinţă, ori nu pui mâna pe telecomandă, ori stai înţepenit şi atent, cu sufletul la gură şi urmăreşti dezbaterea până la capăt. Drept este, de cele mai multe ori, tema emisiunii este abia scoasă din cuptorul întâmplărilor zilei, aleasă bine şi întoarsă-n formă cu dibăcie că i se văd toate imperfecţiunile – numai bune de comentat. Desigur, asta ţine de fler şi de pricepere de jurnalist şi de fiecare dată când am urmărit emisiunea am admirat talentul de a pune în lumină un subiect până capătă valoare de exclusivitate. Aici mă refer la o plajă largă, de la legea salarizării la prăbuşirea unui avion, de la gripa porcină la bacalaureat. Şi totuşi, dincolo de aceste calităţi, ce-i face pe români să urmărească nişte dezbateri ale căror rezumate sau concluzii le pot vedea, tot pe acelaşi post, seara, la „Sinteza zilei” sau la „În gura presei”? Habar n-am.„Fabrica” nu are alura atât de bătăioasă a „Ordinii zilei”. Poate că ar vrea sau din contră, oricum e altfel. Păstrează însă ceva din stilul breaking news, al ştirii aproape brute, abia venită în redacţie şi dată rapid spre difuzare. Asta poate şi datorită amplasamentului şi amenajării studioului, într-un spaţiu în care se văd în planul trei circulând reporteri, alţii lucrând de zor la computer, ca într-o fabrică. Dacă la Antena 3 ai senzaţia că subiectul e atât de important încât oamenii s-au retras într-o încăpere ca să-l dezbată, aici e cumva pe dos: evenimentul ne-a oprit parcă pe culoar, de vorbă, trebuia să-l dezbatem, era ceva ce nu suferea amânare, aşa că ne-am tras un scaun, am dat drumul la cameră şi gata – în direct. Tot aici, poate din cauza abordării, poate datorită invitaţilor, vocea nu mai este atât de vehementă, nici singulară. Tonul, în schimb, are ceva împăciuitor, pozitiv şi constructiv, care, aplicat subiectelor zilei, pare un gest de protecţie socială. Acest fapt prinde garantat la român care cu un ochi vrea să plângă de furie, în plin scandal, iar cu altul, să râdă, plin de optimism. Ca şi în celălalt caz, aceleaşi probleme le vom regăsi pe seară, dezbătute în talk-show-urile Realităţii. Şi-atunci, mă întreb iarăşi: de ce îşi fragmentează omul ziua ca să vadă ceva care va fi, dacă e cazul, în toate jurnalele de ştiri? Chiar nu ştiu. E clar, însă, că reţeta prinde, altfel n-ar fi apărut de curând încă o emisiune de felul celor amintite, pe B1 TV, numită, după cotidianul cunoscut de toată lumea, „Evenimentele zilei”. Din păcate, aceasta nu e decât o copie infidelă a celor două modele, amestecată destul de nefericit într-o formulă al cărei conţinut îl dictează sumarul ziarului. Jurnaliştii, destul de crispaţi, probabil, abia scoşi din presa scrisă, încearcă să ţină piept discuţiei în direct, însă inconfortul lor e vizibil şi rezultatul pare artificial, ca o poză retro de familie. În ceea ce priveşte subiectele, dat fiind faptul că emisiunea se întinde pe patru ore zilnic, de la 14 la 18, n-are cum să fie toate la cald. Nici nu-şi propun, mi s-ar replica din redacţie. De acord, însă nu prea sună a eveniment al zilei, în afara unui titlu, maximum două, care au ţinut prima pagină a ziarului, subiecte pe care alte posturi le-au prezentat, oricum, cu o seară înainte la revista presei. În rest, su­biecte generale de genul: fumatul dăunează grav sănătăţii şi căsătoriile interetnice, fără un corespondent cu o întâmplare anume sau cu o ştire nouă. Conserve, adică, după argoul televiziunii, backup-uri sau umpluturi, după cel din presa scrisă. Una peste alta, se pare că acest cocktail cu aromă de album duminical prinde, altfel emisiunea n-ar sta în grilă. Dar tot mi se pare prea puţin pentru ca să ţii atâţia telespectatori zilnic. Şi-atunci care-i secretul? Că românul e înnebunit după muncă sistematică şi temeinică ştim cu toţii, iar dovadă stau terasele pline la orice oră, în orice zi a săptămânii, dar şi traficul infernal, de parcă am fi cu toţii comis voiajori. Şi-atunci cine mai stă în faţa televizorului?! Că ne pricepem cu toţii la politică e lucru demonstrat, dar nu mai suntem în anii ‘90 când credeam că dezbătând frenetic rezolvam orice problemă, ci în timpul în care telespectatorii selectează programul în funcţie de o nevoie personală de moment. Iată, totuşi, că moromeţiada continuă, chiar dacă poiana lui Iocan se umple când îţi bate soarele în cap. Şi pentru că n-am găsit răspuns la întrebare, mă furişez după clasici până dau de cârciuma lui nenea Iancu, adevărata instituţie naţională unde se fac şi se desfac guverne, unde se combate, se susţine, se fluieră, se aplaudă orice. Singura diferenţă e că berăria e acum pe sticlă, are loc la masă orice pierde-vară şi românul imparţial poate să-şi dea cu părerea anonim cât pofteşte. Băiete, încă două mici!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul