Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

DDD vorbeşte ne-ntrebat în numele poporului

        Critias

 

• Anul acesta – pentru prima oară, după ştiinţa mea – festivitatea decernării Premiilor Uniunii Scriitorilor a fost transmisă pe canalul TVR 1. Doar o jumătate de oră de emisie, e adevărat, dar decât deloc sau exclusiv pe TVR Cultural... S-o luăm ca un semn bun, de aşezare a literaturii române şi a reprezentanţilor ei într-o zonă a vizibilităţii publice mai apropiate de locul ce li se cuvine. • Cu un tupeu egalat doar de cinismul din dotare, Dan Diaconescu Direct a alăturat siglei OTV, care apare permanent în partea din stânga-sus a ecranului, un slogan în care lipsa de ruşine se împleteşte strâns şi armonios cu dispreţul faţă de români: TELEVIZIUNEA POPORULUI. Pe ce se bazează Dan Diaconescu în ofensa fără precedent pe care o aduce unei naţiuni întregi? A făcut vreun referendum în care majoritatea populaţiei carpato-danubiene s-a declarat de acord că este reprezentată de Dudu, elevul porno, de Magda Ciumac, Vica nu mai ştiu cum, Florin Salam şi de tot felul de alte specimene cu apariţii groteşti: prezicătoare, mahalagii, criminali, prostituate, vindecători-minune, ţaţe, beţivi, proxeneţi ş.a.m.d.? Acesta este poporul român în numele căruia îşi permite să vorbească ne-n­trebat Dan Diaconescu? Eu tot mai sper că nu, altfel pentru mulţi dintre noi nu mai rămâne decât o alternativă: emigrarea sau laţul de gât! • Are domnul Alex Leo Şerban un talent de a fi enervant, chiar şi când este cât de cât rezonabil, ceva de speriat! În ultimul număr al revistei Dilema veche el se făleşte indecent şi satisfăcut nevoie mare că nu l-a votat în nu ştiu ce clasament pe Constantin Brâncuşi printre cei mai mari artişti ai secolului al XX-lea. Gusturile în materie de artă ale domnului a.l.ş. sunt problema sa strict personală. Ce m-a iritat pe mine a fost motivaţia sofistică la care a înţeles să recurgă insul pentru a-şi susţine opţiunea: „Nu l-am votat nu pentru că nu mi-ar «plăcea» (îmi place), ci pentru că modul ăsta de a «vota un român» înseamnă fix asta: votezi un român, nu un artist, dintr-un fel de patriotism angro (...) Mă-ndoiesc că un francez, un englez, un neamţ sau un american vo­tează artiştii preferaţi în funcţie de naţionalitatea lor!” Aici, a.l.ş. face pe prostul cu talent şi ne ia şi pe noi de naivi, ca să nu spun de fraieri. Bănuiesc că ştie foarte bine că între doi artişti (sau sportivi, sau oameni de ştiinţă, sau pompieri voluntari) de valoare sensibil egală, nu doar francezii, englezii, nemţii şi americanii, ci şi patagonezii, feroezii şi burkinafasienii vor vota cu „ai lor”. Şi nu neapărat din „provincialism”, aşa cum crede domnul în cauză. Atunci când e vorba de valori apropiate, există în orice om normal la cerebel o doză de orgoliu etnic perfect acceptabilă, ba chiar de dorit, în fond şi la urma urmei. Provincialism ar însemna să-l contrapui pe Mihail Drumeş lui Tolstoi, nu însă pe Brâncuşi lui Picasso. Dar tot provincialism sadea (cu sens schimbat, numai) este să votezi un neromân doar pentru a te lăuda ulterior că tu nu eşti atât de român incult încât să ridici mâna în favoarea unui conaţional. Dacă a.l.ş. crede că „provincialismului” îi este de preferat cosmopolitismul de doi cenţi îşi face iluzii... • În acelaşi număr al Dilemei, Mircea Vasilescu scrie cu aplomb demascator: „Primarii de sector se poartă ca nişte mici feudali şi îşi «ornamentează» moşia după gusturile lor primitive: Piedone a amplasat te miri pe unde animăluţe făcute din tufe ori din tuburi fluorescente, Onţanu a făcut fântâni arteziene placate cu plăcuţe colorate de ceramică, de parcă ar fi băi publice, Vanghelie a colorat blocurile în stil «postmodern» etc.“ Prima observaţie e în formă de citat din Caragiale, că tare mult îi mai place Nenea Iancu domnului Mircea Vasilescu (dovadă, frecventele trimiteri din articolele sale la opera acestuia – nu foarte exacte întotdeauna, dar asta-i altă poveste...). Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a-ntâmplat!... Al dracului!...: nici unul dintre primarii incriminaţi nu joacă pe partea pedelistă a coaliţiei guvernamentale! A doua observaţie: domnul Vasilescu vorbeşte cam în necunoştinţă de cauză – cel puţin în ceea ce îl priveşte pe numitul Piedone, Cristian Popescu, pe numele lui din buletin. Locuiesc în sectorul 4 şi mă simt obligat să spun că primarul ironizat gratuit de Mircea Vasilescu a făcut într-un an ce n-au făcut predecesorii săi în două decenii: parcuri, parcări, locuri de joacă pentru copii, dezafectarea unor veritabile cuibare de mizerie şi bişniţăreală (zona Piaţa Sudului, de exemplu), plantări de flori, amenajarea civilizată a staţiilor mijloacelor de transport în comun, amplasarea de fântâni arteziene în numeroase locuri din sector (Calea Văcăreşti, piaţa Străduinţei etc.) şi foarte multe altele. O necesară menţiune finală: nu l-am votat anul trecut pe Cristian Popescu-Piedone, dar în 2012 o voi face cu profundă convingere, chiar dacă în privinţa gusturilor sale estetice am, ca şi domnul Vasilescu, unele rezerve. • N-o să pricep niciodată ce lamentabil demon interior îl împinge, atunci când apare în public, pe ministrul Culturii, Toader Paleologu (şcolit europeneşte, persoană fină, cu o tradiţie familială de elegantă intelectualitate) în abisul unor derapaje lingvistice de neaşteptată vulgaritate (în sensul etimologic al termenului: volk = popor, în germană). Chestia cu cacariseala din spiciul său rostit în prima zi a Book­fest-ului mi-a lăsat un gust amărui spre jalnic. Exprimări d-astea frust-şantieristice merg (cu indulgenţă) când ai în faţă o adunare de tinichigii, ospătari, mecanici auto şi alte categorii profesionale dragi preşedintelui Traian Băsescu, dar auditoriul domnului ministru era mai degrabă unul de filozofi. Cu posibilităţi limitate de încadrare în câmpiile elizee ale muncii, ce-i drept, dar orişicât... • Emisiune pe teme de circulaţie duminică dimineaţa pe Realitatea TV. De la un capăt la altul, pseudo-moderatorul nu face altceva decât să-i culpabilizeze şi să-i demonizeze, din senin din iarbă verde, pe poliţiştii care încercaseră, cu modestele lor posibilităţi, să-şi facă datoria. Adică, vezi Doamne, obiectivul teleast era, în disputa cu purtătorul de uniformă, de partea cetăţeanului; ce mai conta că respectivul cetăţean încălcase flagrant legea?! Păi vedeţi? Şi pe urmă ne plângem pe toate drumurile naţionale că nu ne este asigurată securitatea şi acuzăm disoluţia autorităţii, incapacitatea poliţiei de a controla fenomenul infracţional şi altele asemenea...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul