Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fotbalul – mod de trăire şi întrebuinţare

        Gelu Negrea

Parafrazându-l pe Mircea Cărtărescu, mă şi vă întreb: oare, de ce iubim fotbalul? De ce prietenul meu Silviu, fizicianul (tip care are la activ comunicări ştiinţifice susţinute pe toate meridianele, de la Stanford la Moskova şi Calcutta, care ştie şase limbi şi ruseşte, plus literatură cât un istoric şi un critic literar la un loc, filozofie cât un profesor de specialitate, măcar, iar, pe deasupra, cântă la pian cu egală remarcabilă dexteritate Rahmaninov şi Bethoven), de ce, aşadar, un om cu asemenea resurse, abilităţi şi preocupări pierde zilnic ore preţioase din viaţă nu doar uitându-se la tot felul de meciuri de 5 bani (are GSP TV!), ci şi citind presa sportivă, căutând pe net informaţii şi comentarii privind echipa favorită? (Nu menţionez care e aia, ca să nu-i mai fac inima rea...). De ce eu însumi irosesc săptămânal fără pic de remuşcare ore bune cu fotbalul şi chiar dumneavoastră risipiţi câteva minute citind aceste rânduri?

Întrebările par retorice, dar nu sunt, fiindcă nu-mi arde absolut deloc nici de Cicero, nici de Demostene, nici de Quintilian la ora târzie din această ultimă noapte de dragoste în care scriu. Eu chiar vreau un răspuns la întrebarea: de ce iubim fotbalul? La fotbalul românesc mă refer. Precizarea este obligatorie şi elimină din start posibilele alegaţii de genul: fiindcă este un joc frumos, pasionant, capabil să reunească pe stadioane mulţimi dornice să urmărească spectacole sportive generatoare de plăcere şi exuberanţă a spiritului. Astea or fi fiind valabile pe la alţii, pe alte meleaguri, prin alte zări de farmec pline; la noi...

Ei, aici e aici: cum este, de fapt, la noi? Pe bune: de câte mâini, cu o medie de cinci degete fiecare, avem nevoie pentru a contabiliza numărul meciurilor de Liga întâi din recent încheiata ediţie de campionat ce pot primi fără ezitări calificativul „frumoase”? Înţeleg prin asta lucruri extrem de simple: ritm alert, angajament total, acurateţe tehnică, faze incandescente (eventual, încheiate cu gol sau măcar cu parade senzaţionale ale portarilor), în fine, dar nu în ultimul rând, meciuri animate de fair-play, arbitrate corect şi ovaţionate de un public entuziast? Vă răspund eu: de niciuna!

În schimb, cele mai bine de 300 de partide, câte se adună într-un an competiţional pe răbojul stagiunii fotbalistice prevăzute cu tur şi retur, au cumulat cu generozitate toate nenorocirile de pe lume: bănuieli de blat, viteză de joc marca Adormirea Maicii Domnului, fotbalişti care se mişcau în teren ca şi când ar fi avut de ispăşit severe condamnări la locul de muncă, portari care n-au învăţat, până la 30 de ani, să iasă corect pe o centrare făcută de Bănel Nicoliţă, fundaşi care nu ştiu decât să taie cu duioşie lemne pe tibiile adversarilor, mijlocaşi care aleargă timp de 90 de minute cu 28,5 metri mai mult ca propriul goolkeeper, atacanţi care au dat şutul la firul ierbii pe dropul la frunza plopului, conducători de cluburi care se gratulează reciproc cu expresii din medicină şi folclor din care nu lipsesc aluziile licenţioase la mame, patroni cu discursuri publice şi private în care fac concurenţă neloială chivuţelor din Ferentari, spectatori care se plimbă pe gazon ca pe bulevardul Libertăţii de opinie şi conduită, suporteri care rup garduri, sparg cordoane de jandarmi, geamuri de autobuze şi capete de adversari cu aceeaşi crâncenă îndemânare, antrenori cu soluţii optime pentru toate problemele care nu privesc echipele lor, federali incriminaţi de DNA, oficiali arestaţi preventiv fără s-o merite, alţi oficiali nearestaţi de nimeni, deşi ar merita-o cu prisosinţă, barmani, chelneri şi ospătari, manelişti, milionari săraci, acţionari cu dare de mână şi mâncărime la limbă, procuratori cu abonament la procuratură, ziarişti care au scris despre mai multe meciuri decât au văzut şi care cred că fotbalul a început din ziua în care ei au intrat din greşală într-o redacţie sportivivă, agenţia matriomonială pe care o căutau având sediul social la etajul superior etc., etc., etc.

De ce iubim noi, aşadar, fotbalul românesc, această variantă insolită a sportului-rege fără mari tangenţe structurale şi morfologice cu activitatea similară din Anglia, Spania, Italia, Franţa, Olanda şi alte ţări surori din UE? Suntem oare o naţiune de masochişti funciari şi iremediabili? Avem permanent nevoie de ceva neguros şi inextricabil în care să ne înecăm săptămânal frustrările şi supărările provocate de spectrul crizei mondiale? Simţim imperios lipsa unor supape prin care să ne rejectăm neîmplinirile în amor, spaima de şomaj, frica de nevestele posesive şi îngrijorarea pentru ziua de mâine? De ce ne identificăm aiurea în planul competiţiei existenţiale cu nişte flăcăi zdraveni, plini de bani şi de ifose, pe care, în pofida declaraţiilor circumstanţiale, îi doare-n cotul şi pişcotul aferente de dragostea noastră anonimă şi fără sens? De ce aruncăm din mână cartea pe care tocmai o citeam cu delicii intelectuale îndată ce pe micul ecran apare imaginea stadionului din Târgu Jiu sau din Vân­ju Mare şi rămânem cu ochii pironiţi acolo ca-n filmele cu proşti, cu toate că ceea ce se vede ne induce în suflete lehamitea şi în cuget o plictiseală de moarte? De ce atâta timp cât durează campionatul ne rugăm la Cel de Sus să se termine, naibii, odată porcăria asta, iar când se termină, intrăm în fibrilaţie şi numărăm ca apucaţii zilele rămase până la reluarea d’a capo a chinului? De ce? Şi, în fond, la ce ne servesc nouă toate astea?...Apropo, nu ştiţi cumva când începe noua ediţie de campionat?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul