Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O călătorie īntr-o ţară fictivă

        Gabriel Chifu

S-a īntāmplat să ajung īn Qatar. Ce ştiam despre acest stat? Luat re­pede, puţine lucruri. Emirat arab din zona Golfului, cu capitala la Doha. Protectorat englez pānă īn 1971, cānd şi-a pro­clamat independenţa. Īn 1985 nu număra mai mult de trei sute de mii de suflete, iar astăzi are cam opt-nouă sute de mii de locuitori. Teritoriu deşertic pe malul mării. Ocupaţiile tradiţionale – pescuitul (īn special, al perlelor) şi, mai apoi, extracţia petrolului.


Am aterizat la Doha īntr-o seară, la īn­ceputul lui decembrie... Prima senzaţie, de ordin strict climatic, e izbitoare: temperatura aerului (repet, e iarnă şi e seară), īn jur de douăzeci şi cinci de grade Celsius! Ea īmi confirmă un pre­sentiment, acela că am nimerit īntr-o lume care fiinţează total diferit, uneori răsturnat şi neīnţeles, īn comparaţie cu lumea din care vin. Mă instalez la hotel şi, imediat, cobor īn stradă, rătăcesc pānă tārziu. Fără să mă sprijin pe altceva decāt pe intuiţie, am sentimentul că această ţară nu e o ţară adevărată, ci o ficţiune, o ţară ireală, inventată de descoperirea aici a petrolului şi, mai cu seamă, a gazelor naturale (Qatarul e pe cale să devină sau deja a devenit cel mai important exportator de gaze naturale din lume...)


Săptămāna mea  qatareză īmi va īn­tări această impresie iniţială. Să ne īn­chipuim: nişte oameni īngropaţi īn tradiţia lor (musulmani sunniţi), care, aici, īn pustiu, fără resurse, cu o climă total neprielnică, trăiesc īn sărăcie, ocoliţi de timp, de istorie. Ei bine, şi peste această populaţie, din senin, se năpusteşte „norocul”, se prăvăleşte bogăţia: se găsesc petrol, gaze, cele care aduc bani, puhoaie de bani şi astfel, magnetic, privirile tuturor se īntorc spre colţul ăsta pierdut de lume şi el se preschimbă subit īntr-un centru şi īncep vacarmul, nebunia. Decalaje de secole, decalaje īn mentalitate şi īn tehnologie se īncearcă să fie topite peste noapte. Evident, iese un spectacol incomensurabil: alipire de incompatibilităţi, un alt concept de realitate, o realitate oximoronică.


Femei īnveşmāntate īn negru, cu faţa acoperită de văl, bărbaţi cu  turbane şi cămăşi albe pānă la pămānt coboară din imense, luxoase maşini 4x4 europene sau japoneze. Ą propos, prin Doha niciun aborigen nu circulă pe jos. Pietoni rătăciţi nu sunt decāt europenii şi bieţii muncitori pakistanezi ori indieni care le construiesc ţara. De altfel, străzile nici nu prea au trotuare şi e un chin să te deplasezi pedestru dintr-un loc īn altul al capitalei care se risipeşte straniu pe o suprafaţă ilogic de mare. Toţi localnicii au maşini, numeroase maşini scumpe. De aceea, mi se spune, momentan, qatarezii nici nu ar mai primi imigranţi decāt şoferi, mecanici auto, care să le īngrijească puzderia de auto­mobile. Vrei să cumperi un mic cadou, ceva specific, ceva qatarez şi nu ai ce: īn mall-urile hipersofisticate ori īn puzderia de bazaruri orientale găseşti absolut orice, dar nimic făcut īn Qatar, totul este importat: din Franţa ori din China, din Anglia ori din Turcia, de la electrocasnice, computere, aparatură video de ultimă generaţie şi confecţii de firmă pānă la fructe, flori, jucării, cosmetice, gablonzuri şi felurite nimicuri, totul e făcut de alţii. Dar perlele unde sunt?! īntreb mirat, doar citisem că locuitorii sunt vestiţi pescuitori de perle. Perlele, mi se explică, nu se mai īn­tālnesc decāt īn legendă, nimeni nu mai ţine minte de cānd nu s-a mai pescuit o perlă pe aici. Vara e atāt de torid īncāt, dacă deschizi īn hotel robinetul de apă rece, rişti să te opăreşti. (O, e o adevărată obsesie locală folosirea aparatelor de aer condiţionat.) Pămāntul e arid, fără surse de apă şi totuşi, folosind apă desalinizată şi teritorii smulse din mare, qatarezii s-au ambiţionat să făurească o promenadă (La Corniche), ce se īn­tinde pe vreo zece kilometri şi rivalizează cu cele mai elegante din Europa, o promenadă cu gazon im­pecabil şi petunii proaspete (e drept, aduse şi ele din Austria sau Olanda...).


Aşadar, oximoronul: spaţiu arid, preschimbat īn oază; la fel, căldură sufocantă, preschimbată, cu aparate de condiţionat aerul, īn răcoarea (de nesuportat!) a camerei de hotel. (De reţinut: curentul electric e gratis, benzina e ridicol de ieftină.); la fel, musulmani preluānd codul, valorile, tehnologiile Occidentului; la fel, colibe mizere sau imobile din anii ’80, demolate sub ochii tăi, iar īn locul lor se īnalţă zgārie-nori care īţi taie respiraţia. (Se construieşte īntr-un ritm ameţitor, Qatarul mi s-a părut o zonă de īncercare pentru şocant de īndrăzneţe proiecte de arhitectură la care participă firme de pe toate continentele...)


Sigur, cel puţin actualmente, asistăm la ceea ce s-ar numi, īncă o dată, forme fără fond: există īn Doha un impunător edificiu al Teatrului Na­ţional īn care se spune că nu s-a jucat niciun spectacol; există un minunat Muzeu Naţional pe care nu-l poţi vizita fiindcă e totdeauna īnchis; există, īn fiecare cartier, terenuri de fotbal şi arene de tenis cu dotări fabuloase (instalaţi de nocturnă, tribune moderne), dar cu prea puţini spectatori. (De reţinut: intrarea e liberă...) etc., etc.

Recomand oricui o călătorie īn Qatar. Nu ca popas comod, unde ne simţim ca acasă. Ci ca univers provocator, pe dos, unde simţurile ne sunt ţinute treze, Qatarul ca experienţă-limită, ca formă de cunoaştere. Ceea ce reprezintă, cred, un considerabil beneficiu personal.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul