Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie la Editura Limes

        

Aurel Pantea e un poet complex şi dificil, greu de urmărit în toate articulaţiile gândirii sale poetice, gândire ce îmbracă totuşi violenţa, cruzimea, ecorşajul de sine în exprimări nu o dată solemne şi memorabile. Dificultatea poeziei pe care o scrie Aurel Pantea provine din mai multe surse. În primul rând, din tema fundamentală pe care o abordează şi o sondează poetul („Relaţia gândirii poetice cu ceea ce nimiceşte - spune autorul -  a fost prezentă încă în cartea mea de debut“), căci e teribil de greu (şi în acelaşi timp monoton) să suţii o partitură poetică hrănită numai din „germenii negaţiei“, iar acest lucru se observă cu priso­sinţă şi în cazul său. În al doilea rând, ar fi vorba de ambiguitatea temei însăşi, fiindcă nu suntem siguri dacă e vorba de negaţie ca activitate a subiectului care judecă sau dacă e vorba de „negativitatea“ hegeliană ca acţiune negatoare a realităţii date. Pentru Aurel Pantea, „nimicirea“, care lucrează într-o exterioritate, ar fi percepută „ca o consecinţă a unei activităţi“ pe care o receptează şi o exprimă imaginaţia. Dacă ar fi de reţinut ceva din această interpretare a autorului ar fi rolul imaginaţiei („Că nu sunt decât rezultatul accidental/ al unor muzee de imagini/ intersectate“) pe care acesta îl admite în cuprinsul poeticii sale. În al treilea rând, poemele sunt dificile din pricina structurii lor deconectate, dezarticulate, care face din ele fragmente de viziuni şi crâmpee de revelaţii.

Într-o prefaţă substanţială la această culegere (care combină două volume cu acelaşi titlu, unul din 1993, altul din 2005), Al. Cistelecan vorbeşte despre „reportaje de neant“, de „arta telegrafiei de angoase“, ca şi de un „reporter necruţător al detracării interioare“. Aurel Pantea evită astfel evocarea, sugestia, confesiunea, lirismul ca lirism, tot atâtea invitaţii spre lecură plăcută adresate cititorului. Poetul dă impresia că vine dintr-o lume sfâşiată care îşi arată măruntaiele, o lume în care se simte şi se percepe „icnetul lăuntric al naturii“, „ţesutul viu“, „memoria şi gustul morţii“, „mişcarea lăuntrică“, „hemoragia“ obiectelor din „venele fondului obscur“, „materia primă luată direct din victimă“, „fraternitatea celulelor“, „nervii încâlciţi şi feţele neterminate“. Şi nu numai că dă impresia că vine de acolo, în profundă cunoştinţă de cauză de ceea ce se petrece în subsoluri, „sub plăci şi diafragme“, în „clandestinitatea neagră a viscerelor“, dar şi că ştie atât de multe şi atât de cumplite lucruri încât de-abia mai poate vorbi, de-abia mai poate scoate câteva, biete sunete articulate care să ne lămurească de cele ce a văzut, aşa că preferă, uneori, să nu mai recunoască pe „cine vorbeşte în poem“ sau să arboreze „figura unui bărbat plictisit“, care are curajul să se „traverseze şi să se retraverseze“, putând astfel să privească fără spaimă „muncile lui nu“.

Însăşi identitatea pe care şi-o imaginează poetul este una a disjuncţiei, a detracării, a activităţii „germenilor negaţiei“. Eul, care este, în chip fenomenologic, „doar o sumă de intenţii“, se arată, în acelaşi timp, ca o „iradiaţie nescontată a umezelii“, exprimând o „mecanică imemorială“. Corpul nu e în măsură „să-şi aproprieze eul“, trupul trăieşte un „neînţeles prizonierat“, dinlăuntrul său privesc afară „numai sclavi“, „vorbirea e „confluenţa unor glasuri oarbe“. Se trăieşte acvatic, „în pulsaţiile salivei, ale sângelui, ale sudorii, ale umorilor“, se trăieşte în „peisajul verzui al lipsei de stări“ şi fiecare trăire „este o burtă pentru o mulţime de nu“. Simbolurile „carcerei“, „prizonieratului“, stagnării (în genere, timpul stătut, timpul interdicţiilor, timpul ca nimicire a fiinţei sau a spa­ţiului) sunt, de asemenea, frecvente şi de remarcat. Universul lui Aurel Pantea cunoaşte două ordini, exteriorul şi interiorul, acesta din urmă fiind domeniul de predilecţie al imaginaţiei: „Două ordini: afară natura/ foarte bătrână a lucrurilor a uitat/ de sine, deci lucrurile pot să crape/ şi în micile lor crevase/ nu apare nimic/ şi lăuntrul - adesea imaginat - / cu tot ce e viu/ pregăteşte întâlniri nocturne, atacă, după cunoscuta metodă a timpului:/ îşi ronţăie avatarii“.

Aurel Pantea exprimă cu real dramatism multele zone de întuneric din noi, stările de spaimă („găuri prin care nu se vede nimic“), de singurătate („o singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare/ e substanţa ce nu vorbeşte/ dar înghite enorm“), de frică şi de spasm al fiinţei („În continuare/ îmi desăvârşesc arta de a-mi suporta spasmele“), senzaţiile de insuportabil („eşti disperat, nu mai suporţi/ arătarea densă, opacitatea, tăcerea feroce, hrănindu-şi fiul/ nimicitorul cu gura mută“). Unele versuri pe tema morţii sunt întru totul remarcabile, ca acestea: „rugăciunea mea, ca un şiş împlântat în limbaj,/ atinge morfemele pure ale morţii“. La fel, sentimentul alienării în limbaj găseşte în poet un fin analist: „Nu vorbesc eu, se aşează ansamblurile,/ o clipă ies regiunile mâloase,/ limbajele ricanează,/ nu, nu, nu/ şi cad bulgări,/ lasă-te acoperit,/ foarte multe au forma gurilor/ pregătite să nege“. Fără o interiorizare existenţială mai precisă însă, toată această relaţie cu „ceea ce nimiceşte“ pare oarecum că lucrează în gol, într-o abstractă condiţie umană. Unele poeme mai noi ale autorului, chiar şi de dragoste („simt moliciunea timpului lichefiindu-se în tine“), se pregătesc să anunţe şi alte tonuri.

 

 

Volumul publicat recent de Mircea Petean este o eroare de la un capăt la altul. De aceea şi scriu cu greutate aceste rânduri, care, într-un fel, se pare că au şi fost prevăzute de autor, categoric neiubitor de critică şi critici: „scrie dragul moşului scrie/ scrie dar nu te pripi/ nu te grăbi să dai la tipar/ numai aşa putea-vei amâna/ doar amâna ruşinea/ unui comentar anonim/ semnat de-un cronicar/ care face slalom pe-un munte de texte/ acoperit de veşnice zăpezi“. Trec peste faptul că nu înţeleg cum un „comentar anonim“ poate fi şi semnat în acelaşi timp de un cronicar şi sunt gata să înfrunt „ruşinea“. Nu sunt în măsură să influenţez însă „graba de-a da la tipar“ a autorului, căci rar mi-a fost dat să văd cum un scriitor profesionist, cu ceva bibliografie lirică la activ şi despre care păstram oarecari impresii de intelectualitate, poate să cadă la un nivel artistic atât de jos.

Ce i se poate reproşa autorului? e o întrebare care se transformă aici, mai degrabă, într-o exclamaţie de surpriză neplăcută: dar ce nu i se poate reproşa?! Oralitatea sfătoasă, reamintind de versificaţia lâncedă a proletcultismului („în orele tale libere - Petene - / ce-ţi rămâne mai bun de făcut/ decât să pui de-o cafea// să dai drumul la muzici/ să invoci duhul feminin al Poemului/ şi să scrii pur şi simplu poeme“),  prozaismul enervant, sunător din coadă ca o reclamă de duzină („un tur de cartier e cel mai bun mod de-a întreţine o / sănătate de fier“), lipsa totală de gust şi trăncăneala ilogică, şarja caricaturală grosieră şi pamfletul fetid, atacând oameni, ranchiuna înveninată, nedemnă de un literat, la adresa (presupun) unor colegi de breaslă, din imediata vecinătate, şi, în genere, la cam tot ce se scrie în poezia actuală, pentru că Petean, cu limbajul lui poetic vetust, cacofo­nic şi ieşit din uz, se doreşte a fi şi un reformator, un re­voluţionar în domeniu, care gândeşte în alt mod menirea poeziei pe lume. Procedând altfel decât fac ceilalţi, poetul emite prezumţia că respectă cuvântul şi travaliul la cuvânt, comportându-se faţă de acesta într-o manieră neaoşă, ardelenească: „ni se întâmplă şi nouă să zăbovim/ - pe unde şi când ne-apucă - / cu câte-un cuvânt în mâini/ atunci îl întoarcem pe toate feţele/ ca pe-un obiect străin/ îl ciocănim şi-l ascultăm cu urechea/ îi căutăm perechea îl deconstruim/ îl izbim de toţi pereţii în fine/ începem să-l şlefuim ca pe-o lentilă/ ca pe-un diamant ori mai bine/ ca pe-o piatră desprinsă din munte/ şi rostogolită în apele râului// noi nu suntem geniali/ noi nu suntem nici măcar trimbulinzi/ noi suntem bine merci - supraponderali/ ardeleni rătăciţi într-un asiat labirint de oglinzi“ (Cu privire la natura noastră intimă).  Chestia cu „cuvântul în mâini“ la care se zăboveşte „pe unde şi când ne-apucă“ sau cealaltă, cu cuvântul izbit de toţi pereţii (vai de mama lui!), să recunoaştem că merită toate paralele.

Există în volum şi o mică tramă pusă la cale de autor. În stilul lui Grigore Alexandrescu, din binecunoscuta satiră, acesta intră în conversaţii cu Poema, un soi de duh sau de esenţă a poeziei, care e singura ce cunoaşte „de pe unde îşi adună apele poemul“, la fel cum numai poetul poate să depună mărturie despre „existenţa Poemei“. Poetul ştie astfel că Poema are „trupul înalt şi drept“, o rochie „de culoarea fildeşului“, „degete lungi neverosi­mil de lungi prevăzute cu unghii neglijent lăcuite“, fiind capabilă, în plus, de mişcări de înotător aerian prin timpi milenari: „Poema loveşte arar aerul rarefiat/ când cu un braţ când cu celălalt/ braţul stâng e într-un secol/ braţul drept e în secolul celălalt şi/ întâmplător sau nu/ un braţ e într-un mileniu iar altul în mileniul celălalt“.

Poema, câteodată, îi întoarce spatele poetului, pentru că, aşa cum vorbeşte despre sine, e „irascibilă şi nesufe­rită şi-mi sare ţandăra din orice“. Câteva platitudini sentenţioase ne atrag, de asemenea, atenţia că „metafora este o pasăre de noapte răstignită/ pe crucea muntelui iar imaginaţia este o târfă“, că o carte nu e decât o „îmbrăţişare“ sau că iubirea e „venerare a departelui“. Cât despre poeţi, dacă aveţi vreo curiozitate legată de soarta lor, trebuie să ştiţi că aceştia „ce să facă se-ncălzesc până la roşu apoi fumegă/ se-mpleticesc şi cad grămadă/ lovindu-se cu fruntea de pragul Textului“. Comparaţia vulgară care-i aseamănă pe autorii de versuri cu nişte filamente de becuri stricate se încheie cu o evidentă săgeată împotriva apărătorilor textului. Pamfletele lui Mircea Petean, desfigurate de lovituri sub centură, ies din sfera de discuţie a poeziei. Dar cum autorul declară că „poezia e propriul comentariu şi poetul singurul comentator“, părerile criticului nici n-ar avea aici vreo importanţă. Siguranţa propriului demers liric se do­vedeşte imperturbabilă: „poema ţi se roteşte în cap în ritmul mersului tău voinicesc“.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul