Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme de dragoste şi furie

        Gabriela Gheorghişor

În Poze cu zimţi, grupajul care încheie volumul omonim (cu nouă colaje fotografice de Részegh Botond, Editura Brumar, Timişoara, 2008), Anca Mizumschi încearcă să schiţeze o microistorie şi o poetică a „generaţiei nouăzeci“, o generaţie „tăiată cu ghilotina/ la margini“, caracterizată prin angajare existenţială şi socială („trăia (…) în numele tuturor“), autenticism („îşi scria poeziile direct pe piele“), vieţuire prin şi întru poezie, cvasi-anonimat, întâlniri de cenaclu, debuturi în volume colective. Poezia de forţă a Ancăi Mizumschi nu se află însă în acest remember nostalgic-omagiator, ci în „poemele de dragoste şi furie“ din prima parte a cărţii, în asumarea până la capăt, prin expunerea publică a memoriei (inclusiv a „memoriei“ pielii), a unei experienţe intime traumatizante: „De când ai plecat, trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care/ amprentele degetelor tale pe pielea mea/ s-au transformat în vitralii“ (acvariul).

Metafora nisipului care urcă „pe pereţii clepsidrei/ încovoiat de durere/ şi transparent“ (şarpele) defineşte, astfel, discursul poetic anamnetic al unei „iubiri imposibile“. Timpul însuşi al (re)amintirii se măsoară după timpii iubirii devastatoare: înainte şi după momentul despărţirii, al dublei rupturi, de „el“ şi de sine („de când ai plecat,/ mă mişc separat“ – acvariul). Prelungirea poveştii de dragoste devine totuşi posibilă printr-un refuz autoflagelant al uitării („îmbrăcată în pozele tale/ ca o femeie sandwich,/ care îţi face reclamă/ cu mine pre mine călcând/ te apăr de moarte“ – breaking the waves) sau printr-o poetică reîncarnare a masculinului în feminitatea „posedată“ de demonii trecutului: „Pe gândurile care se întind între noi, e atâta substanţă, încât/ suntem stăpâniţi fiecare/ de corpul celuilalt/ celulele mele schimbate/ la fiecare şapte ani înainte de a te întâlni/ sunt acum pielea ta de bărbat/ prinsă subţire pe articulaţii“. Precum Alejandra lui Sábato, vocea lirică îşi însuşeşte – virtual şi compensator – senzualitatea / identitatea bărbatului oglindită-n femeia adorată cu toţi porii minţii şi ai trupului: „Tot ce ştiu despre mine/ eşti tu/ tatuajele pentru orbi scrise pe gleznele tale/ muzicale (…)/ Atât de neliniştit şi flămând/ merg pe pielea ta de acasă la birou şi de la birou acasă/ cu degetele înfipte adânc în buzunare ca nişte seringi/ pline în loc de lichid cu/ nisipul uşor umezit de transpiraţie/ de sub sânii tăi// Nu mai ştiu nimic despre mine/ nu mai presimt nimic/ îmi petrec viaţa fără să fiu întrebat/ uitându-mă de fiecare dată aiurit la instrucţiunile mele de bărbat/ dictate de corpul tău/ scris în Braille“ (despre eroi şi morminte). Din singurătatea underground a prezentului (materializată în imaginile melcului, scoicii, sălii goale de cinema, îngropării în ninsoare, ascunderii sub graffiti, acvariului, locuirii sub un munte gol de sticlă etc.), poeta priveşte înapoi cu dor („Mi-e dor de vremea când făceam dragoste/ murdărindu-ne unul pe celălalt/ cu tiparul de plumb şi/ umblam goală pe sub texte/ ca sub un voal transparent/ maculat“ – zeţărie) sau cu mânie. Se războieşte, de fapt, cu tăioasă cruzime autoscopică şi furie exorcizatoare, cu sentimentul devorant al iubirii frustrate de obiectul ei: „Mi-e atât de dor de tine încât mă expun,/ chiar şi în zonele de conflict marginale/ unde fiecare comunicat de presă despre noi/ lasă cicatrici/ învăţând să nu te mai iubesc în fiecare zi, la rând/ ci dintr-o dată,/ la anihilare“ (corespondent de război). Pe acest câmp de luptă, înfruntarea cu sinele aflat în prizonierat erotic sfârşeşte însă cu o moarte simbolică, încrustată în versuri reci şi impersonale de epitaf memorabil: „Aici zace Anca Mizumschi/ o femeie iubită/ de Dumnezeu/ care şi-a plătit toate facturile// până la capăt“. Poezia disperată şi torturantă, sa­crificială şi „ucigaşă“ ca o văduvă neagră (omucidere) se transformă până la urmă, prin transgresarea scriptică a suferinţei, într-o salvatoare, exemplară evanghelie după Anca: „Aş vrea să las moştenire copiilor mei ceva important,/ mai important decât tezaurul/ de la Pietroasa,/ transpiraţia noastră filigramată pe piele/ şi acea bobiţă de spermă/ prinsă în colţul buzelor/ mirosind a nemurire şi a mosc“ (mai important decât tezaurul de la pietroasa).  „Poemele de dragoste şi furie“ din Poze cu zimţi, simple şi plastice în acelaşi timp, cerebrale şi arzătoare, o recomandă pe Anca Mizumschi drept una dintre cele mai bune poete de azi, din spaţiul românesc. În Prefaţa volumului, Alex Ştefănescu o apropie, pe bună dreptate, de Mariana Marin şi de Marta Petreu. În plus, cred că mulţi dintre tinerii „douămiişti“ ar putea învăţa de la Anca Mizumschi cum să scrie poezie biografist-autenticistă (în speţă, erotică) fără să îngroape poezia în mâlurile biografiei: punându-şi în vitrina versului carnea şi „inima operată estetic/ plină de imagini/ tăiate la montaj“ (invenţia fraţilor lumičre). Aşadar, o selecţie a esenţialului şi (cel puţin) o minimă transfigurare poetică.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul