Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Planetăde tânăr romancier

        Radu Aldulescu

La vârsta lui, chiar n-aveam habar ce este literatura şi cu ce se mănâncă ea – a fost primul gând când l-am întâlnit pe neverosimil de tânărul Şerban Anghene, la două săptămâni după ce i-am citit manuscrisul ca membru al juriului concursului Uniunii Scriitorilor pentru tinerii sub 35 de ani. Un romancier pe deplin format la douăzeci şi unu de ani, mi-a reamintit că arta romanului nu se învaţă la cenaclu, redacţie sau facultate, şi-n general nu se învaţă, iar graba sau zăbava scrierii sunt dictate de ritmul optim al fiecărei compoziţii în parte şi totodată de ritmul succesiunii tuturor cărţilor scrise. Asta, în vreme ce arta sau zăbava publicării e o poveste extrem de dife­rită, în sensul că la noi, pe piaţa de carte autohtonă, prea rare au fost momentele faste pentru a publica.

Jurizarea era pentru mine o experienţă nemaiîncercată de pe vremea concursurilor de debut Nemira. Acolo, practic, am moşit autori precum Petre Barbu, Bogdan Suceavă, Claudia Golea, Dumitru Ungureanu, care mai încoace au confirmat atât cât le-a permis sistemul cultural autohton, tot mai deteriorat în cei paisprezece-cincisprezece ani scurşi de atunci, ca şi lipsit de momentele propice publicării pe care le pomeneam mai sus. Tirajele şi interesul pentru literatura română originală au scăzut vertiginos, iar criteriul valoric funcţionează pe sărite, atât cât îi permite sistemul clientelar subteran, care, în ultimă, instanţă face legea. Vreau să spun că, în pofida faptului că au ajuns nişte nume, cei pe care am mizat atunci n-au avut un destin literar pe măsura înzestrării, nemaivorbind de împrejurările extrem de descurajante în care au scris şi au publicat. Trag nădejde însă că lucrurile se vor normaliza şi vor vira pe calea cea bună pentru autorii talentaţi de vârsta lui Şerban Anghene.

La secţiunea proză-teatru care a căzut în sarcina mea, alegerea a fost foarte dificilă. A trebuit să optez între manuscrisul unui volum de teatru foarte bun şi un roman foarte bun. I-am indicat ca autori cu şanse egale şi care merită să fie publicaţi. Domnul Dimisianu a făcut departajarea, optând pentru roman, pe considerentul clasic, devenit inactual în sistemul de care vorbeam mai sus, că teatrul se cuvine mai întâi jucat şi abia apoi tipărit în volum.

Mi-a părut rău pentru dramaturg. N-ar fi reuşit prea curând să-şi vadă puse-n scenă piesele din volum. Nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut pe Şerban Anghene şi am aflat că el e şi romancierul, şi dramaturgul şi are doar douăzeci şi unu de ani. Mobilitatea şi definirea stilistică nemaiîntâlnite, năucitoare, m-au împiedicat să fac vreo apropiere între cele două manuscrise. Şi pentru talent, dar şi pentru felul cum scrisul său pare să invoce un viitor mai bun pentru literatura autohtonă, mi-l asum pe de-a-ntregul pe acest autor. N-aş fi în stare să spun că la fel cum alţii m-au asumat pe mine şi, să mă ierte Dumnezeu, nu-s în stare să nutresc pentru ei niciun strop de recunoştinţă. De ce? Din mai multe motive printre care acela că asta se întâmpla într-o epocă despre care Şerban Anghene povesteşte fără s-o fi trăit. Cu toate acestea, romanul curge într-o manieră superoriginală care conturează spiritul inconfundabil al epocii. Deşi naraţiunea este orchestrată cu precădere în registrul ironic, nu-i nici pe departe adeptă a despărţirii de trecut râzând, a pagubă eventual. Umorul lui Şerban Anghene are un soi de echilibru etic, iar asta mi-a plăcut foate mult la el; ştie să ocolească pe departe acea trăsătură a specificului naţional, întâlnită chiar şi la literaţi, care face din lipsa de caracter o chestiune de simţ al umorului. Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen (Editura Cartea Românească, 2009) – acesta-i romanul – este expresia elaborată epic a unei iubiri de fiu mâhnit surprinzătoare, care încearcă să dea noimă unei lumi anormale, punând cap la cap poveştile tatălui. Personajul narator al lui Şerban Anghene purcede, aşadar, să descifreze pe cont propriu logica pervers-scalâmbă a unui sistem politic dispărut şi avatarurile unei epoci pe care nu a avut şansa să o cunoască pe viu, parcurgând, rememorând, analizând din perspective încrucişate vieţile şi faptele părinţilor, bunicilor şi congenerilor acestora, petrecute într-o ţară ciudată şi săracă, condusă de un Dictator. Din relatarea unui Supermen clonat dintr-un Superman (operaţie extrem de dureroasă) născut-format din iubire şi care, la rândul lui, ajunge să înţeleagă iubind cu o inocenţă grav-ironică, putem afla o dată-n plus ce înseamnă fireasca ruptură dintre generaţii, peste care s-a supraadăugat ruptura şi deschiderea din decembrie 1989. Viziunea asupra comunismului care derivă de aici este însă cu totul nouă şi nu sună deloc fals celor având experienţa acelor vremuri. Totodată, putem vedea cum se poate face literatură empatizând cu poveştile altora atunci când ai mobilitatea şi stabilitatea înţelegerii, susţinute, bineînţeles, de iubire, pliate pe un talent pe măsură.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul