Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la discuţii (II)

        Alexandru George

Deşi nu mă aflu printre comentatorii cei mai alarmaţi de ceea ce se petrece în clipa de faţă în ţara noastră atât pe plan general, cât şi pe cel mai restrâns, dar pentru mine mai important al culturii (al producţiei în sensul pe care-l dădeau comuniştii) şi al vieţii culturale, o oarecare îngrijorare mă urmăreşte încă din lunile imediat după Eliberarea din Decembrie 1989. Căci în afară de ceea ce mă contrariază pe mine şi nu pot nega e mulţimea celor de altă părere…  anume că trăim o catastrofă, o epocă de confuzii, chiar de derută, în fine, o criză fără soluţie. Eu, printre numeroasele-mi nemulţumiri, înregistrez succesele care au urmat Eliberării umbrite desigur de unele neajunsuri, mai ales surprize neplăcute indeductibile de ceea ce programul marii schimbări promitea cu generozitate şi imprudenţă. Terenul aşa de fluctuant şi nesigur al valorilor îndeamnă la luciditate, prudenţă, încredere controlată, entuziasm pentru realizări, nu pentru promisiuni şi programe. Iar dacă e vorba să-mi recunosc decepţiile, o fac pentru că nu le-au produs cei de la care nu m-aş fi aşteptat, nu de la dialogul cu ei, în care în multe chestiuni m-aş fi văzut contrazis.

 

Este cazul articolului care a constituit pretextul contradicţiilor mele dintr-un număr recent din Luceafărul, un articol semnat de d. Ion Simuţ şi care se intitulează, cam efemeric, Ce s-a întâmplat în literatura română în postcomunism – Simptomatologie Generală (în România Literară, nr. 6, 2009). El a fost, de fapt, după cum am mai spus-o, acoperit de apariţia Istoriei cri­tice... de N. Manolescu, care dealtminteri răspunde cam aceloraşi probleme cu forţa unor pagini mult mai numeroase, dar nu şi prin aceea a convingerii. Amândoi, dar în primul rând I. Simuţ, vorbesc de canon, un cuvânt pe care eu l-aş exclude măcar pentru cîţiva ani din  programul criticilor şi al cronicilor literare. Mai ales când aflăm că la el trebuie să ajungă şi revizuirile cultivate mai înainte de Ion Simuţ şi proclamate încă o dată acum, când s-au dovedit de toată necesitatea.

Or, ele sunt incompatibile cu canonul, cu orice încercare de fixare, de încremenire în admiraţia impusă, e vorba de o contradicţie în termeni... La care trebuie adăugat că în timpul comunismului (dogmatic sau mai slobod) fixarea şi impunerea s-au făcut cu silnicie, fiind acceptate doar formal; fiecare om care gândea în planul valorilor avea o hartă a acestora în care poate că figura Beniuc, dar nu lamentabilele sale producţii scrise în slujba comunismului şi nu lipsea M. Sadoveanu, dar nu cu Mitrea Cocor sau cu Păuna Mică, dar măcar cu  Nicoară Potcoavă. Regimul comunist n-a fost unul falsificator, a fost întemeiat pe contraselecţie în slujba unei politici pe care poporul o accepta de nevoie. Acţiunea unei astfel de revizuiri are un sens mult schimbat faţă de epoca E. Lovinescu (a Primului Război Mondial) şi de aceea a Istoriei lui G. Călinescu (apărută în cea de a doua conflagraţie şi mai mondială).

O istorie literară înfăţişează evoluţia unei literaturi în timp; ea poate avea şi rolul de revizuire în cazul că în ea se confirmă succesul, valabilitatea unei acţiuni de acest tip (la care autorul chiar face aluzie, cum e cazul cu prima ediţie a Istoriei... sale), dar cu  tot  caracterul ei fatalmente provizoriu, ea are mai ales un rost conclusiv  -  când, de pildă, ulterior ei, au survenit evenimente politice devastatoare, catastrofale şi ieşind de pe linia firească a unei evoluţii previzibile. Canonul rămâne o simplă schemă ideală pe care nici un om cu spirit critic nu-l poate accepta dacă îi este impus.

 

În comunism s-au petrecut fenomene mult mai grave decât ceea ce a devenit conştient celor ce le-au trăit; nici o scară de valori, nici o ierarhie, nici o selecţie nu e de admis de acum pentru că totul s-a petrecut într-un climat viciat care  se cere în primul rând eliminat, căci, iată, îl vedem prelungindu-se mult peste limitele îngăduite sau măcar explicabile.

Eu nu cred că pericolul cel mare e că anticomunismul (politic) a dus în mod automat la o atitudine de negare în bloc, dar factorul politic este predominant în desfăşurarea scrisului românesc dintotdeauna. Oricât ne-am conduce după ideea nobilă şi (după mine) inexplicabilă a „autonomiei esteticului”, literatura română (să vorbim doar de cea modernă) nu numai că s-a făcut ecoul dramaticelor evenimente prin care a trecut tot neamul, dar s-a născut din ele, le-au determinat, le-au ajutat prin entuziasmul, dar şi prin criticile sale.

 

Apoi, istoria aceasta care ar trebui scrisă e necesar să fie şi una de sociologie a receptării, a modelării treptate, dar în salturi, a gustului poetic care a progresat precipitat şi, în unele privinţe, senzaţional. Apetenţa românului, mai ales a celui din clasele superioare, pentru ceea ce e „nou” va caracteriza şi epocile mai recente şi izbucneşte şi în clipa de faţă, fără a fi, după părerea mea, simplul reflex al unei năzuinţe vagi împărtăşită şi de ele pentru că şi elita noastră culturală a trăit în subjecţiune şi deci va adopta altă variantă, orice variantă.

E vorba de o mobilitate care nu se împacă deloc cu ideea de canon sau cu fixismul altei formule care să însemne şi o chemare la ordine împotriva unui presupus „haos”. Experienţa autoritarismului în materie estetică era prea recentă ca să fie uitată, căci el putea lua forma unei „ştiinţe” a literaturii precum începuse M. Dragomirescu sau a unei „ideologii” cu marcante tendinţe politice prin D. Caracostea.

Iar în nici un caz nu pot primi ideea că în trecutul nostru literar a existat vreun canon cu puteri decisive  şi că el ar fi fost stabilit de Maiorescu, ceea ce sugerează  încă mai hotărât Manolescu în Istoria sa critică recentă. Poezia română, cercetare critică, urmată de o Alegere de poezii, Iaşi, 1867, e o prefaţă la o antologie de piese lirice acceptabile, avansată cu mare prudenţă şi sub rezerva schimbărilor previzibile în bine. Dar, nici când va reveni în Noua Direcţie 1872, tonul nu va mai fi imperativ, ba poate chiar şi mai reticent, deşi nu se poate spune că stilul sentenţios i-ar fi fost autorului străin (deşi a revenit asupra ei, cu unele adaosuri şi scuze, ea poate fi considerată un indicator pentru momentul apariţiei, în nici un caz pentru veşnicie). Generaţia imediat următoare a complicat mult lucrurile, aşa cum ar fost de prevăzut încă din 1872, dar numai unii dintre noii scriitori afirmaţi corespundeau pretenţiilor maioresciene sau, mai larg, junimiste.

În tot cazul, în jurul începutului de nou secol, pentru publicul cititor de limbă română existau o sumă întreagă de scriitori care intrau în zestrea lui intelectuală şi erau citiţi cu plăcere, desigur după gustul fiecărui beneficiar. Alecsandri şi Eminescu, Slavici, Creangă, I.L. Caragiale şi Coşbuc, apoi câţiva scriitori din generaţia paşoptistă sau a începuturilor: Cârlova era o amintire înduioşătoare, dar Grigore Alexandrescu, prizat doar ca fabulist şi scriitor satiric, reţinea şi prin accentele lui grave spiritul meditativ. Bolintineanu, care pentru cei din generaţia mea ajunsese aproape doar un model ridicol, îşi avea încă admiratori în lumea celor cu înclinaţii naţionaliste, eroice. Alecu Russo era doar stimat pentru efortul de a fi dat glas poemului Cântarea României. Atât Bălcescu, cât şi M. Kogălniceanu erau socotiţi mai mult nişte istorici, nişte oameni de şiinţă ai unei faze încă nedesluşite, situaţie în care se afla şi nebulosul şi impresionabilul B.P. Hasdeu, un fel de strigoi al altei lumi şi altui ev.

 

Şi la noi, ca pretutindeni, rolul de a „clasiciza” pe unii autori (termenul nu intrase încă în uz) revenea şcolii, lecturilor şi analizelor obligatorii făcute de profesori la catedrele de diverse niveluri, începând cu primele descifrări ale scrisului. Manualele de „limba română”, „cărţile de citire” începeau prin a fi nişte antologii şi majoritatea pieselor lirice de acolo erau uşor învăţate de elevi. În cazul nostru, în jurul anului 1900, ceea ce se putea numi „literatura română” oferea destul interes estetic şi istoric pe care-l dirija Ministerul Cultelor şi Învăţământului. Un funcţionar de acolo, profesor şi bibliograf cu oarecari merite,  Gh. Adamescu, a condus acţiunea ca „factor ministerial” şi a şi scris pentru elevi o istorie a literaturii române, editată ani de-a rândul, în care oferă o imagine a operelor exemplare valabile pentru vremea ei, dar mai ales este autor al seriei în patru fascicule Contribuaţiune la bibliografia românească I, II, III Texte şi autori 1500-1925, 1921, 1923, 1928 (Casa Şcoalelor).

El a contribuit decisiv la ceea ce se va numi programa analitică (şi formula aceasta anacronică, în loc de program sau proiect, s-a păstrat şi azi, după cel puţin o sută de ani). Ea a fost destul de judicios  întocmită, promovând valori reale, cu unele excepţii, pe care noi, azi, nu le mai acceptăm, dar eu nu am cunoştinţa că ar fi avut loc în sânul acestui oficiu dezbateri care să intereseze sau chiar să scandalizeze opinia publică; dar în nici un caz nu apare ideea de canon, o inovaţie atribuită acum lui Maiorescu şi Junimii.

 

Încă din primele luni ale Eliberării, am propus unor studioşi interesaţi de problemă o analiză a subiectelor care s-au dat elevilor la lucrările scrise în perioada şcolarităţii de diferite grade, capacitate, bacalaureat, ultimii ani de liceu, astfel putându-se dezvălui pătrunderea treptată a unor modele literare şi impunerea unor personalităţi de prestigiu. După Război, Unirea cea Mare şi lărgirea graniţelor ţării au obligat oficialităţile culturale să accepte noi modele, fapt ce s-a  produs cu unele oponenţe, care au dus la momentul de scandal al manualului de literatură girat de Al. Rosetti (1931-1937) şi prin care s-a încercat introducerea  unui T. Arghezi, E. Lovinescu şi a altor eretici sub egida regelui modernizator Carol al II-lea, sprijinătorul lui Blaga, pe care l-a şi impus cu forţa la Universitate şi Academie.

Practic vorbind, în perioada mea de elev de liceu m-am conformat „programei” elaborate cu câteva decenii înainte. Faţă de ceea ce  recunoaştem noi astăzi ca valori ne contrariază prezenţa lui Cernea, pe care îl ridicase M. Dragomirescu la rang de geniu liric, dar şi a lui Delavrancea, Brătescu Voineşti, Vlahuţă, încadraţi de Călinescu în Micul romantism provincial şi rustic.

Fiind vorba de perioada războiului, Gherea se excludea de la sine, dar mare mirare o producea absenţa lui Macedonski din a cărui operă se populariza doar Epigrama inspirată de înnebunirea lui Eminescu. Eu, în toate recomandările pe care le-am citit în manuale şi cărţi auxiliare, antologii etc., n-am întâlnit numele marelui poet pe care-l descoperea oricine făcea un pas, fără curiozitate specială, dincolo de perimetrul didactic… şi situaţia a continuat până la reforma învăţământului (1948) care l-a descoperit poet antidinastic, redevabil prin aceasta, după cum Eminescu fusese redus la fragmente de avânt revoluţionar şi de revoltă, iar Caragiale devenise un fioris detestator al burgheziei.

 

Mi-a fost dat în ultimul an de liceu (1948-1949), aşadar după Reforma comunistă, să-i aud pe vechii mei dascăli schimbând aproape toţi placa şi debitându-ne „noua interpretare” graţie căreia trebuia să ne prezentăm la examenul de absolvire cu şanse de succes.

De unde se vede că una e critica literară şi alta e informarea de la catedră, mai ales când îi vedem pe unii preconizând „canonul” ca ultimă, adică supremă soluţie de salvare a culturii literare româneşti.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul