Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Timpul, materia primă a cărţilor mele

        Ana Blandiana

 

Interviu realizat de Andra Rotaru

 

Ana Blandiana s-a născut la Timişoara, în 1942. Numele său real este Otilia-Valeria Coman. A scris versuri încă din şcoala primară, încurajată de profesoara de română, Tamara Stamatiu. În 1959 debutează în revista Tribuna din Cluj, cu poezia Originalitate. Urmează o interdicţie de 4 ani de a mai publica, iar în 1963 publică în revista Contemporanul, condusă de G. Ivaşcu. În 1964 îi apare prima carte, Persoana întâia plural la Editura pentru literatură. De-a lungul timpului a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, şi multe dintre cărţi i-au fost traduse. Dintre volumele de versuri amintim: Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Somnul din somn (1977), Întâmplări din grădina mea (1980),  100 de poeme (1991), Soarele de apoi (2000), Lumină neliniştitoare (2000), iar dintre volumele de nuvele, eseuri, romane, câteva dintre ele: Calitatea de martor (1970, 2003), Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1975), Imitaţie de coşmar (1988, 1995), Cele patru anotimpuri (1997, 2001), Sertarul cu aplauze (1992, 1998, 2002, 2004).

 

Anul trecut v-aţi lansat o carte în Spania, Proiecte de trecut, la Ed. Periférica. Cum a fost întâmpinată cartea de către public şi de către critica de specialitate?

 

Cred că cel mai exact răspuns pe care aş putea să îl dau  ar fi reproducerea răspunsului pe care l-a dat la aceeaşi întrebare Viorica Patea, autoarea  ediţiei spaniole a Proiectelor de trecut, un fragment dintr-un interviu  publicat în revista Arca: „Opera Anei Blandiana a avut un ecou extraordinar. Recenzii despre Proiecte de Trecut au apărut în reviste literare şi jurnale precum Quimera, Babelia, Tendencias, Tiempo, Público, El País, ABC, Leer, Foreign Policy, şi a fost obiectul diferitelor programe culturale de Radio şi TV: Radio Nacional, Radio 3, Radio Naţional al Universităţii Complutense, Cadena Ser, RTVE. La numai câteva luni după apariţia ei, Babelia, unul dintre cele mai importante suplimente culturale spaniole, clasifica Proiecte de Trecut printre «cele mai bune 40 de cărţi ale anului» (6 decembrie 2008). Acest ranking a fost stabilit de către critici literari. Dincolo de orientarea de stânga sau de dreapta a mediilor, Ana Blandiana a fost recunoscută aproape instantaneu drept «una dintre vocile fundamentale ale literaturii actuale europene» (Leer, aprilie 2009, p. 16). Astfel, în cotidianul de stânga Público, autorul încheie cronica sa superlativă cu întrebarea: «cum am putut trăi atâta timp fără Ana Blandiana?» (5 aprilie 2008) în timp ce în cadrul emisiunii La Linterna transmisă de Radio Cope (de orientare catolică), Sagrario Fernández-Prieto şi-a exprimat admiraţia faţă de apariţia cărţii. Scriitorul spaniol Miguel Sánchez Ostiz declara în ABC Cultural, revista culturală spaniolă cea mai importantă, «opera măreţei Ana Blandiana este o dovadă a bogăţiei literaturii române, un dar care ne emoţionează şi ne înfioară în mod iremediabil» (12-18 aprilie 2008). Iar Julián Rodríguez, scriitor, spera ca publicarea Proiectelor de Trecut să umple lacuna din orizontul cultural spaniol: «Ana Blandiana este o scriitoare faimoasă în jumătate de Europa, sperăm să devină şi în Spania»“.

 

Cum vi se pare cititorul mediteranean faţă de cel român? Se poate vorbi de o tipologie a acestuia, de o deschidere  mai mare faţă de un anumit gen/stil literar?

 

Dacă mă gândesc la felul în care mi-au fost primite cărţile în Italia şi Spania, ca şi la participările la festivalurile de poezie din aceste ţări, cred că pot spune că cititorul mediteranean este mai deschis, mai curios, mai interesat de imaginea lumii din cărţi decât cititorul român, aşa cum apare acesta în secolul 21. Cititorul român se află încă pe o curbă descendentă (după marea solidarizare cu poezia din anii ’70, ’80, când încerca astfel să respire ultimele molecule de libertate care se ascundeau în versuri), în timp ce cititorul lumii libere, saturate de materialism, singurătate şi indife­renţă, se întoarce spre poezie, ca spre o şansă de atingere a unui tip de spiritualitate. În plus – în plus nu numai faţă de români, ci şi faţă de alţii – mediteraneanul are  - atât istoric, cât şi biologic - o capacitate mai mare de a se bucura de ce este frumos.

 

V-au apărut, de-a lungul timpului, mai multe cărţi în traducere. În ce spaţiu cultural vă simţiţi cel mai bine?

 

Mi-ar fi greu să spun. Deşi diferită de la o ţară la alta, receptarea a fost în general călduroasă. În Germania, de exemplu, mi-au apărut şase cărţi şi anul acesta vor mai apărea două, în Suedia trei, în Norvegia două, în Serbia trei, în Ungaria cinci, traducerea unei a doua cărţi a unui autor fiind semnul bunei receptări a primei traduceri. Am 45 de volume traduse în 23 de limbi. Singura ţară în care nu am avut succes a fost Franţa, în pofida celor trei volume de poezie apărute (e adevărat, la edituri mici).

 

Prima carte care v-a apărut în Spania a fost de poezie: Recoltă de îngeri (Cosecha de ángeles). Există poezie traductibilă şi poezie imposibil de tradus într-o altă limbă, sau meritul acesta revine echipei pe care o formează traducătorul cu autorul?

 

Există, desigur, şi poeţi intraductibili. Nu cred însă că e cazul meu. În cazul meu, pericolul este nu neechivalenţa lingvistică, ci pierderea pe drum a aurei conţinute de simplitatea înşelătoare a versiunii originare. Situaţia ideală este cea în care traducătorul este el însuşi poet, iar suprema verificare a unei poezii traduse este să nu se vadă că este  tradusă, să pară scrisă în cea de-a doua limbă. În ceea ce mă priveşte, nu am lucrat niciodată cu traducătorii, de cele mai multe ori nici nu am aflat despre existenţa traducerilor decât după ce au fost făcute, sau chiar publicate. Cosecha de Angeles avându-i ca traducători pe Rafael Pisot şi Juan Vicente Piqueras, este fericitul rezultat al colaborării dintre doi spanioli, unul poet şi celălalt excelent vorbitor de română.

 

Sunteţi una dintre puţinele scriitoare pe care omul de rând le recunoaşte cu uşurinţă pe stradă. Credeţi că cititorii au nevoie să asocieze imaginea scriitorului în carne şi oase cu autorul ale cărui cărţi le citeşte?

 

Nu cred. Scriitorul, ca persoană fizică, poate cel mult să-şi bruieze opera, să-şi dezamăgească cititorul. De altfel, ar fi mult mai grav să fie superior operei sale.

 

A recompensat succesul literar de mai târziu perioada în care aţi fost un poet interzis?

 

Lucrurile s-au petrecut în etape diferite de viaţă, când dependenţa mea de factorii exteriori a fost diferită. În adolescenţă (mă refer la prima interdicţie, cea imediat de după debut), izolarea şi scoaterea din rândul lumii, pe care le presupunea interdicţia, m-a traumatizat profund, în timp ce acum – când nu-mi doresc decât să mă pot închide în camera mea şi să scriu ceea ce mai am de scris -  notorietatea aproape că nu mă atinge, că nu mă priveşte, ca şi cum nu ar fi vorba de mine.

 

Alături de pasiunea pentru scris, există şi pasiunea pentru muzică clasică. Totodată, perioada de studiu şi documentare prin muzeele şi şantierele arheologice ale Italiei a fost una importantă pentru dumneavoastră. Cum au contribuit aceste pasiuni traseului literar de mai târziu?

 

Ele m-au format, m-au îmbogăţit, şi - alături de lecturile care au reprezentat pentru mine, mai ales în adolescenţă, o a doua viaţă, mai importantă decât viaţa -  au făcut din mine intelectualul care sunt şi m-au învăţat definiţia şi importanţa timpului, care a devenit, sub diversele lui înfăţişări, chiar materia primă a cărţilor mele.

 

După cutremurul din 1977, viaţa dvs. s-a schimbat, mutându-vă într-un sat din Câmpia Dunării. Cum a decurs obişnuirea cu un alt mod de viaţă, s-au petrecut schimbări şi din punct de vedere literar?

 

Cutremurul din ‘77 a fost extrem de important în destinul nostru (vorbesc la plural pentru că personajul principal a fost soţul meu, îngropat sub dărâmături) nu pentru că, fără intervenţia miracolului, ar fi trebuit să murim, ci pentru că această experienţă limită ne-a scos dintr-o adolescenţă prelungită şi ne-a aşezat în faţa propriului nostru destin, pe care nu mai aveam dreptul să-l amânăm. De fapt, abia atunci am devenit scriitori profesionişti.

Pe de altă parte, copii crescuţi la oraş, abia atunci am descoperit natura ca pe o dimensiune magică a lumii. Iar toate astea au trecut în scrisul devenit singura raţiune a existenţei.

 

Cât de important e ca un scriitor să se regăsească în manualele şcolare?

 

Îngrozitor de important. E o formă de intrare în nefiinţă pe fondul invidiei celor care, pentru că le e interzisă, cred că e o formă  de intrare în paradis. Pentru mine, şocul a fost cu atât mai mare cu cât am trecut direct  - în relaţia cu cititorii tineri – de la situaţia de a fi citită pe sub bancă la situaţia de a fi citită pentru examene.

 

Există vreun domeniu al libertăţii la care să nu fi avut acces până acum?

 

Foarte multe, toate cele care ar fi făcut să sufere, sau doar deranjat, pe cei din jurul meu.

 

Ce planuri literare aveţi pentru 2009?

 O să public, poate, un nou volum de versuri. Spun poate, pentru că am avut întotdeauna tendinţa să amân mereu predarea la tipar a poemelor, care sunt ale mele doar atâta timp cât se află în manuscris. Iar această tendinţă se accentuează o dată cu trecerea timpului. Pe de altă parte, lucrez de mai mulţi ani la un eseu despre manipulare, care le va părea multora o carte de memorii. O să continui să scriu, dar nu sunt sigură că o voi termina. Mă simt bine având-o  ca fundal pe parcursul scrierii altor cărţi, mai urgente sau mai puţin intime. De fapt, marele meu vis ar fi ca în această vară să am puterea să mă întorc la proză. Putere în acest caz nu înseamnă căutarea ideilor, a cuvintelor, ci încăpăţânarea de a sta nemişcată la masă ore şi ore.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul