Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Era clar: trebuia să scriu!

        Iolanda Malamen

 

Dumitru Radu Popa, deşi ne aflăm la Neptun, la ,,Zile şi Nopţi de Literatură“, te īntreb (să nu te mire): ce cuvīnt i se potriveşte cel mai bine Americii, īn acest moment?

 

Nu mă miră deloc că īncepi cu īntrebarea asta. Eu cred că, īn momentul de faţă, i se potrivesc mai degrabă necuvintele, decīt cuvintele, pentru că ar fi prea greu să găsim un determinant exact, care să numească starea de criză şi īngrijorare actuală.

 

Ai răspuns ca un scriitor romān care trăieşte īn America?

 

Poate că nu sunt īn cea mai bună poziţie să răspund acestei īntrebări, de vreme ce īn majoritatea timpului nu mă simt un scriitor romān trăind īn America, ci, mai degrabă, scriitor romān de acum aproape 25 de ani, stabilit īn America. Spaţiu īn care avea să facă īn viaţa de zi cu zi cu totul altceva decīt ceea ce face un scriitor.

 

Asta nu te-a īmpiedicat să scrii şi să pu­blici cărţi bine primite de critică.

 

Sigur, spunīnd acestea, nu exclud din cīnd īn cīnd revenirea īn prim-plan a conştiinţei scriitorului care, fără īndoială, cu toate bunele şi relele, nu are decīt de cīştigat şi īn profunzime, şi īn expresie, din această experienţă trans­atlantică.

 

Nu eşti īn relaţii rele nici cu cititorii, cel puţin cu cei romāni, atīţia cīţi sunt...

 

Noi trăim īn fapt cu nişte concepte mai mult virtuale decīt reale, atunci cīnd ne referim la relaţia scriitor-cititor. Īntr-un spaţiu mult mai mic şi, prin forţa īmprejurărilor de-atunci, īnchis, relaţia dintre scriitor şi cititor era alta cīnd eram īn ţară şi nu aveam niciun habar prin ce experienţă crucială voi trece īn curīnd. Relaţia mi se părea una de complicitate amabilă. Asta se īntīmpla, fără īndoială şi din cauză că cenzura ne ascuţea simţurile la maxim, atīt nouă, scriitorilor, care īncercam să pasăm mai degrabă alegoric sau simbolic un mesaj, dar şi cititorilor care, de la celălalt capăt, īnvăţaseră să ne decodifice. Mulţi dintre noi ne consolasem cu gīndul că vom scrie pentru totdeauna ,,Scrisori persiene“ pentru un public care ştia bine despre ce Persia era vorba. Pe scurt: dacă noi spuneam curat... publicul ştia imediat că trebuia să citească sau să adauge „murdar“.

 

Ai intrat deodată īn lumea americană, īn care aceste ,,viclenii“ erau inexistente, şi a trebuit să te reconstruieşti.

 

După ce nu am mai scris zece ani, dar am acumulat toate zăpăcitoarele experienţe şi mesaje ale unei lumi īn care prioritatea era să-mi construiesc o nouă carieră, am ajuns, firesc, să reevaluez relaţia scriitor-cititor. Dar, cīnd am reīnceput să scriu, am constatat că, īn mod subconştient, deşi scriam īn romāneşte şi credeam că scriu pentru felia mea de public romān (cīt va fi fost aceea), textele mele erau mult mai deschise şi pline de implicaţii aparţinīnd īn mod cert lumii americane. Īn cele din urmă, m-am gīndit că relaţia scriitorului cu publicul său nu mai e altceva decīt un pariu pe care īl cīştigi sau nu, ,,une bouteille a la mer“, care īşi caută şansa.

 

Aşa s-a născut ,,Panic Syndrom“ (Premiul Uniunii Scriitorilor, 1997).

 

Cīnd am reīnceput să scriu (ceea ce s-a adunat īn ,,Panic Syndrom“), am făcut-o din pricina unui imperativ cu adevărat categoric: visam noaptea că īmi apăruse o nouă carte. O luam īn mīnă şi īi răsfoiam paginile. Erau toate albe şi, cu cīt o răsfoiam mai mult, cu atīt panica mea creştea, īnţelegīnd că aşa va fi de la copertă la cotor. Acest coşmar era complementat de altul: luam cartea īn mīnă, dar de data asta paginile erau pline. Fraze după fraze, viguros īncepute cu litere mari, segmentate de virgule, īncheiate cu punct. Citeam, dar nu īnţelegeam nimic. Īncercam o altă pagină şi alta, dar constatam cu mare spaimă că erau scrise īntr-o limbă necunoscută. Īn aceeaşi perioadă, mult mai liniştită pentru mine (īmi refăcusem o carieră, o familie), am īnceput şi primele atacuri de anxietate. M-am dus la medici, mi-am īnceput noviciatul īn lumea psihanaliştilor, fără niciun rezultat. Era clar: trebuia să scriu. Am făcut-o la īnceput ca pe un fel de exorcism care s-a dovedit pīnă la urmă a fi fost cel mai bun exerciţiu terapeutic. Aşa au rezultat cele cīteva cărţi de proze ,,romāno-americane“ cu deschidere egală spre ţara mea de origine, proprietara limbii şi a cititorilor, şi cea de adopţie, unde un public de cu totul altă factură şi mentalitate avea să ridice sprīncenele citind textele mele nu tocmai ortodoxe.

 

Asta şi pentru că America īşi cam ajunge sieşi.

 

E un paradox īn ceea ce priveşte şi literatura, şi valorile culturale americane. Dacă, pe de o parte, acel excepţiona­lism american ne face să credem, bazaţi oarecum pe o prejudecată, că America trebuie privită ca o entitate suficientă sieşi, fără necesitatea referinţelor exterioare, pe de altă parte, această Americă este cel mai mare ,,meltingpot“ din lume, un teritoriu care de secole aspiră şi integrează populaţii din absolut toate colţurile lumii. Cum ar putea fi deci acesta un spaţiu īnchis, de recluziune, cīnd atītea şi atītea forme de gīndire, de expresie şi comportament īntind nesfīrşite antene īnspre īnafară? Eu sunt şi acum, după un sfert de secol, uimit de mişcarea fantastică, de complexitatea şi ramificaţiile acestui organism teoretic aproape imposibil, dar care, practic, trăieşte, prosperă şi reprezintă, dacă nu democraţia perfectă, totuşi, cum spunea Churchil, ,,cea mai bună dintre cele pe care le cunoaştem“. Ar fi fost imposibil ca literatura ame­ricană să nu reflecte această realitate particular-americană şi poate asta o face, īntr-un fel, autosuficientă. Dar valenţele ei sunt mult mai deschise şi mai atrăgătoare decīt s-ar crede. Cīnd citeam, īn  Romānia, Steinbeck, eram fascinat de ceea ce credeam eu că reprezintă valenţa metafizică şi simbo­lică a scrisului lui. Īn ,,Iarna vrajbei noastre“, acel drugstore, unde se putea cumpăra şi lapte şi un sandvich şi cauciucuri de biciclete şi batiste, şi ulei şi wihsky şi martini, mi se părea un fel de ,,Arcă a lui Noe“,  unde erau colectate cu grijă elemente ale realităţii necesare supravieţuirii. Cīnd, ani mai tīrziu, īn cartierul Astoria din Quins, unde am locuit la īnceput ca azilant politic, am constatat cu stupoare că toate drugstore-le din zonă aveau exact ceea ce era des­cris īn Steinbeck, ba īncă şi ţigări, aspirină, bere, mi-am dat seama, cu oarecare dezamăgire şi amărăciune, că toată metafizica era īn mintea şi antecedentele mele de european, emigrat dintr-o ţară nevoiaşă. El nu scrisese decīt ce se afla īn drugstore, īnsă recitindu-l īn America, am găsit alte īnalte virtuţi īn literatura lui, pe care din apartamentul meu din şoseaua Pantelimon, la lumina unei veioze cu un bec incert, nu le-aş fi putut bănui niciodată. Şi atunci mi-am dat seama că, īncetul cu īncetul, şi nu īn mod agresiv, mă schimbasem şi eu. Astăzi cīnd citesc un scriitor american, fie el clasicizat sau strict contemporan, am aproape īnscrisă īn sīnge această duplicitate de registre ca şi cititor, ce mă face să-l pot clasa īntr-o orbită cīt mai plauzibilă.

 

Cu ce nu te-ai obişnuit, după atīţia ani, īn America?

 

Īn America nu m-am putut obişnui niciodată cu faptul că, īnainte de a fi īntrebat ceva, ţi se pune īn faţă un pahar plin cu gheaţă. Eu percepeam greşit semnele de īntrebare şi mă şi pregăteam să turui despre ce mi s-a īntīmplat, sau ce simt. Īn fapt, insul din faţa mea, nu aştepta niciun răspuns, sau cel mult un fain sau O.K., asta indiferent de situaţie. Era un cod pe care aveam să-l īnvăţ cu preţul cītorva experienţe penibile. Pe de altă parte, am constatat că americanii, īn mod genuin, sunt extrem de deschişi şi participativi la poveştile şi experienţele altora, după ce codul a fost spart. Ei sunt, probabil, mult mai puţin complecşi īn ceea ce ştiu despre lume, sunt īnsă de o fundamentală bună-credinţă, ipocrizia fiind mult mai rară, mai puţin agresivă şi sofisticată, ca īn bătrīna noastră Europă. Legatari ai unui gen de dihotomii simple (bine-rău, alb-negru), īn spiritul celor care au părăsit perfidul Albion  ca să se aşeze cu Sfānta Scriptură īn Noua Anglie, nu sar imediat să judece, să condamne sau să bīrfească.

 

Ce tip de curiozitate au?

 

Curiozitatea lor e una de tip special. Neavīnd experienţa culturii generale, ea trebuie stimulată, asmuţită, dar, odată cīştigată, devine extrem de activă şi interesată de aproape orice. Figura străinului īntr-un asemenea meltingpot de dimensiuni continentale aproape că nu există īn marile oraşe cosmopolite, unde integrarea e mult masi uşoară.

 

Există īnsă şi o Americă mai conservatoare…

 

Da, există şi o Americă profundă, mai refractară, mai conservatoare şi, prin forţa lucrurilor, mai puţin deschisă integrării. Eu nu i-am simţit colţii, pentru că am avut contact cu ea oarecum periferic, ducīndu-mă la diferite convenţii, sau ca turist. Tipologiile ei sunt pentru mine mai mult pitoreşti, cīteodată de un haz nebun, pe care īncerc să-l transcriu īn prozele mele.

 

Dar New York-ul, īn care, de altfel, şi locuieşti?

 

New York-ul nu este un oraş, e mai degrabă o stare de spirit, un sentiment, e o poveste de dragoste sau de ură, īn fond, acelaşi lucru, dar niciodată una de indiferenţă. Nu te poate lăsa indiferent un fel de convenţie apărută aşa insular, cu zgīrīie nori şi tomberoane negolite, cu ,,avenu-uri“ impecabile şi homleşi care lasă goale căminele municipalităţii, construite anume pentru ei, numai pentru că vor să-şi exprime deplina libertate de a-şi duce viaţa īn stradă. Cu Metropolitan Opera, cu Metropolitan Muzeum, Googunheim şi inocenţi localnici care n-au intrat vreodată īn vreun muzeu şi n-au deschis un album, cu mirosul dulceag de lemn de mahon al micilor spaţii, unde se poate bea pe gratis o cafea şi ronţăi un biscuit, citind confortabil de dimineaţă pīnă seara orice carte luată de pe raft, fără obligaţia de-a o cumpăra, şi oameni de 60 de ani care se laudă la televizor īn cine ştie ce emisiune trăznită că n-au deschis o carte īn viaţa lor, cu biserici ridicīndu-se severe, dar şi porno shopuri, ambele tipuri de stabilimente avīndu-şi clientela respectivă. E o permanentă şi fascinantă coincidenţă a opuselor care, iată, de cīteva secole bune, ne arată că… imposibilul se poate.

 

După cum vorbeşti despre el, se vede că nu-ţi este indiferent.

 

Da, īl iubesc.

 

Īn afară de obligaţiile academice şi de propria literatură, ce activităţi mai ai?

 

Īn măsura īn care obligaţiile mele academice īmi permit, scriu, ţin trei rubrici fixe īn presa literară romānească şi, teamă mi-e că-mi găsesc adesea un subterfugiu prin ele, ca să tergiversez proza.

 

Ai revenit de multe ori, dup㠒90, īn Romānia. Ce te-a frapat īn viaţa literară?

 

Cel mai interesant lucru mi s-a părut (nici nu era greu) apariţia literaturii cu adevărat memorialistice, pentru că există şi destule falsuri veleitare. Dar apariţii precum acelea ale lui I.D. Sārbu, Ioanid, să zicem Nicolae Balotă, Ion Pop Negrileşti şi altele vor rămīne, şi nu vreau să fiu polemic cu asta, īn istoria literară a acestor decenii, poate mai mult decīt volume de poezie sau proză. Un alt fenomen interesant este faptul că, mă rog, critica nu se mai citeşte ca literatură, pentru că nu mai trebuie să īnlocuiască literatura. Există o fervoare pentru scrierea de istorii literare, mai mult sau mai puţin literare. E firesc să fie aşa, după o epocă bezmetică de anistorism. Cu toate aceastea, nimic nu se apropie īncă de capodopera divinului critic George Călinescu.

 

(,,Zile şi Nopţi de Literatur㓠- Neptun, 15 iunie 2009)

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul