Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre nevoia de sens

        Mircea Ghiţulescu

Cāteva dintre piesele  reformatoare ale lui Eugene Ionesco - nu toate şi nu multe, poate doar cele de īnceput (Englezeşte fără profesor, circa 1943, devenită La Cantatrice chauve īn 1948, şi La Leēon, 1950 dar şi altele) - sunt mereu  recitite fără a fi epuizate.  Fără īndoială,  au un secret pe care nu īl vom descoperi niciodată īn īntregime, ci, de fiecare dată, parţial. Cum, altfel, putem asista la crimele īn serie ale unui profesor psihopat fără să ne cutremurăm, ba, dimpotrivă, să rādem īn hohote la glumele filologice strecurate la tot pasul?  Răspunsul la  īntrebarea de ce rādem cānd ar trebui să fugim cāt mai departe de acest coşmar nu va fi dat niciodată pentru că ar īnsemna dezlegarea definitivă  a secretului acestei farse tragice. Īn acest caz,  toate subtextele  ar fi epuizate  şi  piesa, sleită, ar fi numai bună  de aruncat la gunoi ca o armonică spartă.

 Deocamdată, nimeni nu a oferit un răspuns definitiv, ci sferturi, īn cel mai bun caz jumătăţi  de răspunsuri. Īntr-un spectacol post-revoluţionar de la Cluj Napoca, Mihai Măniuţiu aplica textului o naivă grilă anticomunistă. Menajera (Marie) era o vigilentă spioană kaghebistă care īl supraveghea pe profesorul scelerat.  Hodoronc-tronc, spunem noi, dar piesa fiind  pe cāt de vicleană,  pe atāt de docilă,  suporta şi acest mesaj. E acelaşi tratament aplicat de critici asupra piesei Rinocerii, care a trecut multă vreme drept pamflet antinazist. Numai atāt? La Măniuţiu a apărut explicaţia dar a dispărut ceaţa, deconcertarea şi, mai ales, ceea ce este cu adevărat ionescian, dispreţul pentru un mesaj explicit. 

Victor Ioan Frunză, īn spectacolul de la Teatrul Maghiar din Timişoara, era mult mai  prudent deşi,  spune lumea,  īl cita pe Tadeusz Kantor din Clasa moartă. N-am văzut spectacolul kantorian, dar cānd Frunză a  aşezat publicul īn bănci, ca la şcoală, am simţit că oricare dintre spectatori putea fi Eleva. Cu puţina experienţă de dascăl, īmi amintesc că uneori mă simţeam destul de aproape de psihoza Profesorului. Un elev care se īncăpăţānează să nu īnţeleagă, sau care pur şi simplu nu īnţelege (sunt numeroase cazuri), te poate aduce īn pragul disperării. De ce să vedem raportul de culpe numai dinspre profesor spre elevă şi să nu examinăm pentru o clipă şi  situaţia inversă. Poate că asistăm la o īntreagă criză a educaţiei şi profesorul nu este decāt un erou al luptei īmpotriva plictisului de a īnvăţa. Şi aşa mai departe. Printre atātea enigme, cea mai larg acceptată a fost, desigur, aceea erotică. Oricare ar fi fost  ideea de bază,  mai toate spectacolele cu Lecţia se desfăşoară īntr-o atmosferă puternic erotizată.

Paradoxul este că sunt texte secrete chiar pentru autorul lor. Fire superegotistă,  asemenea lui Camil Petrescu care  īşi  analiza propriile piese īn Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici şi īn Addenda, Ionesco īşi explică insistent comediile (inclusiv cele două deja citate), căzānd el īnsuşi īn păcatul atribuirii de sens asemenea criticilor şi regizorilor săi. Cea mai mare eroare este să citeşti comentariile autorului la propriile opere pentru că,  īn mod cert,  te īndrumă pe o cale greşită. „Dacă ţinem să găsim un sens īn Lecţia, acesta  nu poate fi decāt atotputernicia dorinţei” -  spune Eugene Ionesco, dar e prea puţin. „Instinctul īnvinge cultura” - adaugă el,  dar e prea comun. Chiar şi īn acea capodoperă a nonsensului care este Cāntăreaţa cheală, autorul descoperă că este vorba despre  „o parodie a teatrului, o critică a clişeelor conversaţiei”.  

Nu ne mai mirăm că visul celor mai mulţi regizori este să ofere un Ionesco pe īnţelesul tuturor. Cāntăreaţa cheală, celebră prin automatismele de limbaj, ca expresie a alienării, prin uniformizarea reacţiilor ca semn al  lipsei de identitate, este, īn principiu, un text incomprehensibil şi fără sens, tocmai pentru că Eugene Ionesco face din nonsens o imagine a lumii. Dar,  īn spectacolul  lui Cristian Ioan de la Tārgu Mureş,  nonsensul  este plin de īnţelesuri. După spectacol, toţi ne putem lăuda c㠄l-am īnţeles” pe Ionesco. Abuzul este imperceptibil: regizorul demonstrează că toate lucrurile au o noimă  pe un text care face teoria lipsei de sens şi a comunicării imposibile. Dar o face atāt de ingenios īncāt textul suportă bine controversa. Titlul īnsuşi  devine personaj, deşi autorul īnsuşi ne spune că este rodul unui hazard. Cāntăreaţa cheală nu mai este o „aiureală”, ci devine  personaj aievea  sub forma unui manechin feminin īmbrăcat īn staniol care cāntă o arie din Traviata. Secretul este că  nimeni nu poate pune īn scenă nonsensul. Cum ţi se pare că l-ai prins, cum dispare, căpătānd  zeci de īnţelesuri.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul