Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tradiţie şi comunicare ‘n era consumistă

        Octav Eugen Popa

Repunerea în circulaţie a termenului de „critică”, după mărirea şi decăderea Şcolii de la Frankfurt, trebuie că nu e o misiune uşoară. Menţionând mereu cu multă pietate sensul pe care Kant l-a dat termenului – o „simplă” examinare filozofică a limitelor unor aserţiuni sau seturi de concepte – les enfants terribles ai lui Marx nu s-au putut abţine să nu ducă totul mai departe. Simpla examinare a socialului, mai mereu îmbibată de valorizări (morale, estetice etc), a fost transformată rapid într-o „to do list” – a se vedea felul în care este redactată „Societatea spectacolului” a lui Guy Debord – care răspundea în ton de avangardă neutralităţii şi lipsei de aplicabilitate a pozitivismului. Altfel spus, oamenii aceştia simţeau că cineva ar fi bine să se-apuce numaidecât de treabă, să reabiliteze, să amelioreze, să deschidă ochii în faţa nimicniciei generale, să schimbe.

 

John B. Thompson aparţine unei generaţii ulterioare, mai puţin speriată de noile forme sociale, care a temperat indignarea structuralistă prin includerea în discuţie a conceptelor hermeneuticii (legitimându-se astfel din Habermans şi Heidegger). Altfel spus, principala direcţie a noilor studii a fost reconsiderarea individului şi a capacităţii sale de a-şi folosi „materialul simbolic propriu”. Trăsăturile consumismului nu mai sunt, pentru ei, „inculcate” sec şi de-a gata („nechestionate, neanalizate şi presupuse nedialectic”), ci activ, interpretativ, în procesul de decodificare. Voi extrage din „The Media and Modernity” ideile care se referă strict la acest schimb de argumente din „critica socială”.

 

Modificarea puterii

 

Înainte de toate, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a reorganizat configuraţia şi distribuţia puterii în societate. Voi explica sumar în continuare terminologia adoptată de Thompson. Dacă fiecare individ acţionează în anumite seturi de circumstanţe date dinainte („câmpuri de interacţiune” – termenul aparţine lui P. Bourdieu), iar acestea prin instituţionalizare dobândesc oarecare stabilitate (devenind „instituţii paradigmatice”), consecinţa firească: orice individ are în cadrul acestor câmpuri – în funcţie de resursele de care dispune, tip şi cantitate – o anumită putere. Găsim aşadar patru tipuri de putere (categoriile îi aparţin lui Michael Mann): puterea economică, puterea politică, puterea coercitivă şi puterea simbolică. Ultima este abordată în mod special.

Puterea simbolică este dată de posiblitatea de „a primi, produce şi transmite forme simbolice semnificative” şi desemnează „capacitatea de a interveni în cursul evenimentelor” utilizând mijloacele tehnice şi prestigiul producătorului. Aş accentua ultima parte: instituţiile paradigmatice ale puterii simbolice (Biserica, şcoala, mass-media etc.) intervin, altfel spus, modifică natura, desfăşurarea sau potenţialitatea mediului social.

 

Michel Foucault explică efectul schimbărilor produse de modernitate prin introducerea termenului de „panopticism”. A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Dacă până în pragul modernităţii puterea însemna manifestarea publică a celor puţini în faţa celor mulţi, în societatea modernă, puterea devine manifestarea publică a celor mulţi în faţa celor puţini. Altfel spus – începând cu imprimeria şi terminând cu televiziunea –, modernitatea a adus „puterea normalizatoare a privirii”, „puterea supravegherii” şi „vizibilitatea ca mijloc de control”: este trecerea de la cel mare la cei mulţi care controlează sistemul simbolic, este trecerea de la coerciţia tradiţională la o formă de coerciţie dispersată. John B. Thompson nu aderă la această viziune care, în opinia lui, exagerează însemnătatea supravegherii şi ignoră faptul că manifestarea celor puţini în faţa celor mulţi este încă o formă importantă a puterii simbolice, deşi a suferit unele modificări. Dacă, înainte, ea se manifesta prin coprezenţă, acum ea se manifestă prin interacţiune mediată – regimul de vizibilitate creat de mass-media. „Societatea disciplinară” modernă pe care o descria Foucault nu ar fi decât un tip particular de activare a formelor de putere. Aceasta va funcţiona doar dacă va îmbina cele două forme, ba chiar „autoprezentarea” puterii (ceea ce Foucault credea tradiţional şi dispărut) este astăzi un imperativ al exercitării ei – vezi expunerea televizată a politicienilor.

 

Modificarea comunicării

 

Mijloacele de comunicare moderne au dus la „apariţia reţelelor de comunicare globală” – o idee banală, însă reţinem că ne interesează efectele. Globarizarea simbolică presupune o arenă globală a desfăşurării activităţilor, arena globală presupune organizare şi coordonare globală, iar acestea din urmă presupun reciprocitate/interdependenţă globală. După ce trece de aceste definiţii uşor tautologice, sau oricum general acceptate, Thompson caută efectele şi găseşte „teoria imperialismului cultural” cu care nu este nicicum de acord. Potrivit acesteia, „globalizarea comunicării a fost condusă de urmărirea intereselor comerciale ale marilor corporaţii transnaţionale provenite din SUA”. Promotorul ei, americanul [sic!] Herbert Schiller, vedea în anii ’60 creşterea dominaţiei Statelor Unite şi vedea în această creştere injectarea consumismului în săracele culturi tradiţionale cărora le sunt ignorate alternativele de formare a valorilor. John B. Thompson activează aici pansamentul post-structuralist cu următoarele argumente:

 



după 1970, poziţia SUA s-a erodat semnificativ, întâi economic, apoi cultural,

SUA nu bombardează cu programe TV tradiţii indigene, autentice şi moşteniri culturale nealterate, ele sunt de mult intrate în contact şi conflict cultural, globalizarea comunicării electronice fiind doar cel mai recent aspect şi

ideea exportării va­lorilor consumiste care vor stimula „la aterizare” aceleaşi valori consumiste şi vor lega astfel destinatarii de sistemul occidental de valori, formulată astfel, este falsă. De ce? „Sub influenţa marxismului, H. Schiller ignoră procesul hermeneutic de apropiere […] felul în care indivizi din grupuri diferite interpretează mesajul şi îl încorporează în viaţa de zi cu zi”, astfel că „receptarea mesajelor nu e unidirecţională, ci mai degrabă un conflict creativ”. Ba mai mult, nu doar că individul primeşte mesajul „hermeneutic style” (adică păstrându-şi grila de interpretare), dar receptarea acestor materiale simbolice generează un soi de distanţare reflexivă. Care va să zică, indivizii iau o anumită distanţă faţă de viaţă prin observarea altor vieţi şi dobândesc astfel o anumită putere cri­tică. Perfect, pansamentul Heidegger a intrat la fix!

 

Bineînţeles, inferenţa asupra căreia Thompson ne avertizează să fim sceptici (export de valori = > apariţie nealterată a acestora la destinaţie) este folosită în acelaşi mod chiar de către el, doar că Schiller ajunge la răspunsul „da”, iar Thompson la răspunsul „nu”. În plus, care e susţinerea empirică a ideii că valorile consumiste nu generează indivizi pasivi cu ochii umezi înspre America? Modul diferit în care Dallas a fost receptat în SUA, Japonia şi Israel. Să zicem că nu e cel mai convingător studiu de adus în discuţie.

Cine are dreptate între cei doi? Iată o întrebare greşit pusă. Cred că ar trebui să vedem dacă nu cumva ei se referă la lucruri diferite care nu sunt reciproc excluzive. Într-un pasaj, Thompson cataloghează „teoria imperialismului cultural” drept reducţionistă; or, în opinia mea, acest termen trebuie citit cu mare atenţie. „Apropierea hermeneutică” a conţinutului simbolic, viziunea lui Thompson, suprapunerea lui critică peste „setul de presupoziţii” ar putea funcţiona la nivel individual, în interiorul personalităţii fiecărui individ; ea poate fi anulată atunci când intră în contact cu inconştientul colectiv „invadat electronic” – viziunea lui Schiller. Fac o paranteză: cam câtă ideologie este în acest „invadat”? Revin: ceea ce funcţionează restrictiv, ca filtru interpretativ pentru fiecare în parte, poate funcţiona permisiv – a lăsa nealterat conţinutul simbolic recepţionat – dacă luăm în considerare elemente comune în cadrul unor grupuri mai mari. Cearta dintre cei doi este ca o tentativă de a nega una dintre cele două mişcări ale Pământului: hermeneutica spune că el se roteşte în jurul axei sale, iar marxismul din Schiller spune că el se roteşte deodată cu celelalte planete în jurul Soarelui. Pe care o dăm la o parte?

 

Modificarea tradiţiei

 

Aici, autorul nu ţine neapărat să dea jos o concepţie din trecut. „Au subminat aceste dezvoltări [apariţia mass-media n.m] tradiţia?”, se întreabă. „Nu neapărat”, şi urmează apoi celebrele argumente. Tradiţiile orale au continuat să joace un rol important, anumite tradiţii şi sisteme de credinţă continuă să aibă o prezenţă semnificativă şi azi, tradiţia în general s-a transformat şi s-a adaptat noilor mijloace de comunicare, chiar dacă aspectul ei normativ şi de legitimare nu mai funcţionează, ea mai funcţionează hermeneutic şi întărind sentimentul de identitate, tradiţia este depersonalizată, deritualizată, delocalizată, dar rămâne în picioare etc. etc. Am semnalat totuşi direcţia pe care o adoptă Thompson în negarea „tezei generale a declinului” pentru a o corela cu o afirmaţie făcută de Mircea Eliade cu patru decenii în urmă: „Oricare ar fi gradul de desacralizare al Lumii la care se ajunge, omul care a optat pentru o viaţă profană nu va reuşi să îşi desfiinţeze comportamentul religios. Şi cea mai desacralizată existenţă păstrează urmele unei valorizări religioase a Lumii” (Sacrul şi profanul, 1956). Astfel, viziunea lui Thompson nu vine decât să completeze o teză menită să fie susţinută de alt gen de gânditori. Lucrarea se termină cu trei capitole de împărţire a binelui şi răului între cele două direcţii de a privi „media şi modernitatea”. Sinele a devenit dependent de mijloacele media (–), care permit intruziunea mesajelor ideologice (–), dar el continuă să se organizeze reflexiv (+), să reflecteze critic asupra materialelor primite (+). Desigur, intimitatea non-reciprocă la distanţă – cam ce ar fi relaţia star-fan – poate fi sursă de confuzie/„încur­că­tură simbolică” (–) şi poate genera „absorbţia sinelui” (–), dar să nu uităm că beneficiile colectivităţii pot fi achiziţionate fără împlinirea condiţiilor spaţio-temporale (+) ş.a.m.d. Iată ce înseamnă o analiză temperată. Ba chiar, după multitudinea de exemple cu minus, ai spune că John B. Thompson este de cealaltă parte a barierei. Însă apelul lui este de a repune problema cu un plus de analiză, o interogare permanentă (de factură kantiană, aşadar) a propriilor afirmaţii şi, în general, respingerea absolutismului oricărei critici: „ar fi înşelător şi nepotrivit să sugerăm că aceste consecinţe sunt întotdeauna neliniştitoare”. Sublinierea îi aparţine autorului şi caracterizează perfect demersul său.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul