Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noi, cei din linia-ntâi

        Gelu Negrea

Parafrazându-l pe Pascal, aş spune că nu numai dragostea, ci şi fotbalul se conduce după raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Adânc, nu? Adânc-neadânc, asta e: se pare că în ecuaţia pasiunii pentru jocul cu mingea peticită, de al cărui farmec dubios se lasă copleşiţi mi­lioane de cetăţeni ai mapamondului majori, vaccinaţi şi cu drept de vot, intră o doză substanţială de iraţional, împrumutată din chiar logica internă a fotbalului. Le este infinit mai uşor afonilor într-ale sportului-rege să explice de ce nu le place să se zgâiască de câte ori au ocazia şi chiar mai des la alergarea bezmetică după o minge de piele a 22 de inşi cu aparenţe de oameni normali la cerebel, decât celorlalţi de ce le place chestia asta. Păi, uite: de-aia, fiindcă în nici un alt sport de echipă din lumea asta plină de-amaruri şi de chin nu se poate concepe o finală de competiţie internaţională în care să se întâlnească o multiplă campioană mondială şi o formaţie de ciumpalaci fără tradiţie, fără veleităţi şi, în general vorbind, fără nici un Dumnezeu. În schimb, la fotbal se poate. Orice. Inclusiv că în ultimul act al ediţiei din acest an a Cupei Confederaţiilor (un fel de repetiţie cu costume a Campionatului Mondial din vara viitoare), alături de Brazilia să apară, din pământ din iarbă-albastră, o echipă de boys care, neavând loc de baschet, cricket sau curling, s-au consolat să alcătuiască reprezentantiva de fotbal a Statelor Unite ale Americii. E ca şi cum în finala turneului pentru titlul mondial de şah lângă Kasparov s-ar fi ivit din neant redutabilul jucător de table Gigi Becali sau mutul de la manutanţă. Vă puteţi imagina scena? Nici eu, cu toate că am scris un roman care, cu un pic de bunăvoinţă, poate fi încadrat în literatura S.F. Ce s-a întâmplat însă prin Africa de Sud săptămâna trecută îmi depăşeşte cu mult resursele de fantazare oricât de dezlănţuite, plonjând viguros în iraţionalul de tip caragialian, care nu mai poate omul pentru ca să priceapă o iotă. Pe lângă halimaua confederativă din extrema sudică a planiglobului, câştigătoarea de către Unirea Urziceni a titlului de campioană a României este cartezianism pur, ramura fundamentalistă. Să ne amintim: Brazilia începe competiţia cu un 4-3 repurtat vitejeşte în dauna urmaşilor lui Tutankamon – un meci melodios (cu cântec, care va să zică...), dar, una peste alta, frumos şi chiar promiţător de subtile delicii în perspectiva a ceea ce va să urmeze. Buun... În jocul următor, egiptenii bat cu 1-0 o Italie ponosită, acră şi fără nici un chichirez, numai bună de luat la preţ de matineu, ca o meritoasă campioană mondială en titre ce se găseşte fără să se caute. În timpul ăsta, practicanţii teoriei soccerului din SUA sunt deznodaţi în bătaie de joc de artiştii amatori şi profesionişti din teamul lui Dunga: 3-0.

Până aici a mai fost cum a mai fost; doar un pas ceva mai încolo însă s-a declanşat marea circotecă. Egiptenii pleacă în chip de mari favoriţi în întâlnirea cu yancheii, dar nu ajung prea departe din pricina nostalgiei istorice provocate de nasul perfect al străbunicii lor Cleopatra, pe care par a-l zări prin niscaiva locante servite cu sârg de practicantele celei mai vechi profesiuni feminine din lume: cultivarea porumbului în pătrat. Pragmatici cum îi ştim, americanii le administrează faraonilor un 3-0 scurt şi cuprinzător, iar de aici totul începe să intre în ceaţă: Brazilia profită şi ea de degringolada macaronarilor lui Lippi, expediindu-i pe la domiciliile lor stabile prevăzuţi la pasiv cu un scor de forfait mititel şi drăgălaş. Şi uite aşa, du-te vreme vino vreme, mai cu iuţeală de picior proprie, mai cu nebăgare în seamă de către adversari, ne trezim din somnul cel de moarte puşi în faţa a două semifinale cu parfum de bouche bée: Statele Unite versus campioana Europei, Spania, şi, respectiv, Africa de Sud (ăştia de unde au mai apărut?) contra cvintuplei campioane mondiale, Brazilia. Meciuri aprioric dezechilibrate valoric, fizic şi psihic, cu outsideri fără şanse şi o finală previzibilă: să fie primite...

Numai că, luându-mă cu altele, am uitat să vă mai reamintesc periodic că ne aflăm încă pe tărâmul fotbalului – spaţiul tuturor posibilităţilor care se poate şi chiar a ălora care nu există să existe. Neaveniţii cu pluta dintre Atlantic şi Pacific ignoră cu dezinvoltă inconştienţă orice calcul probabilistic şi, până să-şi aducă aminte că au în faţă şi pe laterale cea mai performantă echipă de pe bătrânul şi conservatorul continent, le înscriu la repezeală două goluri pline de conţinut descendenţilor în linie directă ai bravului hidalgo Don Quijote din La Mancha, de-i mai zice şi Cavalerul Tristei Figuri. Aoleu, ce se întâmplă doctore, ne frecăm noi la ochi, nevenindu-ne a crede că e real (Madrid) ce se vede? Ei, dar nu-i nimic, urmează partida Brazilia – Africa de Sud şi firescul va reintra în normalitate. Dar, din nou ghinion de neşansă: cariocaşii joacă mai prost ca Dinamo în meciul cu F.C. Argeş, ecologiştii de circumstanţă vestimentară ratează la fel de convingător ca Zicu şi Bănel Nicoliţă luaţi împreună şi separat şi, la capătul a nouăzeci şi trei de minute de plictiseală crâncenă, favoriţii se califică total nemeritat graţie unui gol norocos al lui Dani Alvez. Glorie învinşilor, (dez)onoare învingătorilor! Dar lasă că-şi scot ei pârleala în finală, genialii lu’ tata, mânca-i-ar mama pe ei de talentaţi: or să le înnoade artistic băftoşilor ălora de ame­ricani tibiile şi peroneul de o să le sune apa Vodislavei în tărtăcuţă. Asta, după pauză, evident, fiindcă în prima repriză, aţi văzut şi dumneavoastră ce şi cum...

Bref, adevărul care ne ridică părul şi care rezultă din această succesiune de întâmplări cu sensul la urmă este acela că, de fapt, fotbalul n-are nici sens, nici logică, nici raţiune pură ca să aibă domnul Immanuel Kant ce să critice în mod constructiv şi dialectic. Dar tocmai de asta îl iubim noi, cei din linia întâi, peluza a doua, banca de la geam...

Coeficientul scandalos de hazard care guvernează întreaga comedie alimentează utopiile egalitariste ce bântuie cugetele tuturor frustraţilor vieţii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul