Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lecturi de plăcere

        

Roxana şi Cătălin Ghiţă sunt doi tineri universitari din Craiova, care, după un sejur de trei ani şi jumătate în arhipelagul nipon, între 2003 şi 2007, şi-au pus împreună, în scris, un întreg set de evocări, de uimiri şi mirări, de trăiri, întrebări şi meditaţii, provocate toate de ceva care, sub numele de Japonia, este „tot ceea ce poate fi mai altfel în raport cu elementele familiare nouă, românilor“. Pentru cei doi autori, aşadar, care îşi propun să fie „cât mai fideli obscurului şi întortocheatului modus vivendi japonez“, Japonia ar însemna, în primul rând, diversitate, alteritate, diferenţă, deopotrivă fundamentale faţă de ceea ce se intuieşte îndeobşte a fi un stil de viaţă canonic în Europa.

Cu umor, ironie şi autoironie, calităţi de întâlnit şi de savurat pe parcursul întregului volum, cei doi autori, care vorbesc în carte rând pe rând, la persoana întâi, păstrându-şi astfel particularităţile stilistice, ne atrag atenţia că scrierea lor ar fi o „struţocămilă“, neintrând nici în sfera literaturii artistice, nici în cea a literaturii ştiinţifice. Este aici un gest de deferenţă, de umilinţă jucată în stil japonez, pentru că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unui volum de excelentă eseistică şi interpretare culturală, incitant şi provocator în idei, informat fără a face paradă de erudiţie, bine scris, iar, pe alocuri, arătând o seducătoare apetenţă pentru peisaj şi lumea sensibilă. În termenii propriului discurs, Cătălin Ghiţă îşi concede un stil „eminamente concis, ironic, implicit eseistic“, în vreme ce Roxanei Ghiţă i-ar corespunde scrisul „preponderent baroc, metaforic, implicit artistic“. Combinaţia aceasta de scriituri ar fi menită să oglindească „esenţa gândirii nipone, informate simultan de un realism lucid şi de un lirism voalat, de raţionalitate cvasişiitnţifică şi de empatie estetică“. Autorii noştri nu sunt interesaţi să ofere nici un jurnal de călătorie, în sensul clasic al cuvântului, şi nici nu manifestă vreun interes aparte pentru aspectele politice şi economice ale Japoniei moderne. Mai degrabă, ei se apleacă asupra unei Japonii milenare, feroce tradiţionalistă şi totuşi sincretică sau eclectică de multe ori, asupra unei Japonii arhetipale, a obsesiilor şi terorilor umane, a fantasmelor şi idealurilor psihice, a codurilor inconştiente sau a imaginarului de dinaintea gândirii. Astfel, Japonia pe care o propun cititorului Roxana şi Cătălin Ghiţă e îndeosebi Japonia modelată de budismul zen (respingerea metafizicii, a interiorităţii, a dualismului suflet/ corp) şi de confucianism (umanismul şi morala socială, potrivit căreia binele colectiv e superior binelui individual), loc pentru „mania muncii şi mania legii“, spaţiul fără „ego“, dar şi ţara în care este greu să exişti ca individ, „imperiul semnelor“, cum scria Barthes, căci semnul instituie aici realitatea, ţara care cultivă minimalismul, codul şi ceremonialul, esenţa şi masca, gândirea oblică, întortocheată („Dacă un lucru este dezarmant de simplu în restul lumii, puteţi fi siguri că, în spaţiul nipon, el va deveni extraordinar de complex“), vagul şi aluzivul, predilecţia pentru vid şi discontinuitate. Coordonatele etice (capitolul „Sabia“), relaţiile dintre morala colectivă (societatea) şi morala personalizată (individul), universul erotico-estetic (capitolul „Giuvaerul“), cunoaşterea şi perceperea de sine, răsfrântă şi în chipul celuilalt (capitolul „Oglinda“) consituie împărţirile mari, tematice ale volumului de medalioane eseistice.

Cum observă şi Alexandru Călinescu în „Cuvântul înainte“ la volum, nu tot ce spun autorii este inedit şi lucrul acesta nici n-ar fi fost posibil. Ceea ce contează însă e spiritul de fineţe, disociativ şi asociativ deopotrivă, pregnanţa şi suculenţa expresiei, clocotul argumentativ, combativitatea civică a atitudinii (e cazul, mai cu seamă, al lui Cătălin Ghiţă care, recurgând la exemplul japonez, pledează pentru „regăsirea unei demnităţi umane pe cale de dispariţie“ sau pentru „politeţea şi grija pentru nevoile celorlalţi“). Aflăm lucruri extrem de interesante şi unele din ele provin din analiza faptelor de limbă ori de la studiul ideogramelor. Faptul că subiectul e descentrat în lumea japoneză, ocupând o poziţie pasivă e probat şi de o particularitate fascinantă a limbii japoneze. Dacă în limbile indo-europene, totul se construieşte în jurul subiectului atotputernic, „înfipt bine în centrul universului“ (eu văd, eu pot, eu înţeleg, eu vreau, eu am ), în japoneză, subiectul nu ia în stăpânire lumea prin simţurile care „înşfacă“ obiectele,  ci aceste obiecte „se dau vederii, vin spre subiect, se întâmplă pentru el, cel niciodată precis cunoscut, cel condamnat la o perpetuă imobilitate“. Situaţia imprecisă a subiectului gramatical face ca individul să nu poată fi niciodată în prim-plan. Anti-individualismul gândirii japoneze, ca şi modul cum omul se plaseză în univers se oglindesc astfel în gramatică. Pe de altă parte, „studiul etimologic al ideogramelor“, adoptate de către japonezi între secolele al III-lea şi al IV-lea d. Ch., dar la origine fiind cu mult mai vechi, ne arată , suţine autorul, că în diferite ideograme în care apare componenta femeie se conotează feminitatea în mod negativ. Rămânând tot la nivelul lingvistic, aflăm, de pildă, şi amănuntul interesant că limbile latine, campioane ale polisemiei, ar fi nişte „limbi leneşe“, aristocrate, care nu se grăbesc în „a da nume“ fiecărui obiect sau fenomen întâlnit. Acelaşi cuvânt „cafea“ desemnează, cu ajutorul compuşilor, copacul de cafea, seminţele fructului, produsul obţinut prin prelucrare şi băutura respectivă. Japoneza, mânată de „zelul ingineresc de a clasifica şi schematiza“, ignoră cu desăvârşire principiul polisemiei. Limba manifestă o atenţie neegalată faţă de nuanţe, multiplicând la infinit cuvinte dintr-o rea­litate imediată restrânsă. Astfel, pentru sezonul ploios, există în japoneză cuvinte pentru a desemna fenomene meteorologice precum briza suflând printre frunzele verzi, vântul verii, briza uşoară, balsamică, vântul parfumat, ploaia de la mijlocul verii, căderea neaşteptată de ploaie în amurg, ploaia care aduce bucurie, marea de nori la munte, curcubeul de dimineaţă, curcubeul de seară, curcubeul plin, rotund  (p. 148).

Să trecem şi la alte dezvăluiri. Ceaiul în Japonia e omniprezent, ca în insulele britanice. Ritualul elaborat al ceremoniei ceaiului provine din doctrina budismului zen, astfel că, îmbrăţişând bolul de ceai, japonezul ar face un gest de contemplaţie şi reculegere, în vreme ce englezul n-ar exprima altceva bând ceai decât aderenţa la propriile tabieturi. Un frumos comentariu întâlnim şi în medalionul dedicat modului cum se împachetează darurile („Dansul ceremonial al hârtiei“).  În interpretarea sa semiotică, Barthes găsea aici tot o formă a vidului, a semnelor goale, sub umbrela cărora îşi punea întrega carte („Există, de asemenea, un vid al limbajului care constituie scrisul; din acest vid derivă trăsăturile cu care Zen, dispensat de orice sens, scrie grădini, gesturi, case, aranjamente florale, feţe, violenţă“). Tânărul universitar din Craiova vede în împachetarea darurilor un ceremonial artistic, cu deschideri spre religiosul contemplativ: „Ori de câte ori cumpăr un suvenir dintr-un magazin de obiecte tradiţionale, rămân minute în şir să privesc dansul prin care mâinile albe ale vânzătoarei îl descrie în jurul obiectului, proiectând asupra lui pulsaţiile delicate ale limfei şi, prin aceasta, însufleţindu-l. Foaia, albă sau colorată, a cărei alegere este dictată nu de impulsuri ale momentului, ci de arcane legate de succesiunea anotimpurilor învăluie artefactul nu pentru a-l as­cunde, ci pentru a-i potenţa conturul, la fel cum trupul drapat de kimono devine mai irezistibil decât nudul vulgar. Mă surprind plonjat în transă de meditaţie, în perfectă comuniune cu obiectul contemplaţiei şi cu mediul care ne susţine, fără autoritate, prezenţa fizică. Numai în Japonia, probabil, contemplarea unui cadou frumos ambalat este chiar mai importantă decât deschiderea lui (care nu se face niciodată în prezenţa donatorului). După cum tot numai în Japonia esteticul major izvorăşte din perisabil şi chiar din insignifiant“. 

Cartea e plină de evocări superbe, cum este cea a ceremonialului gastronomic de la pagina 86, scrisă în cel mai curat stil poetic dimovian: „O profuziune de vase de cele mai stranii forme, ca desprinse dintr-o expoziţie de ceramică experimentală, oferă adăpost unor vietăţi marine la fel de stranii: scoici albe cu pulpa vânătă, crabi trandafirii, plini de ţepi mărunţi, sashimi de somon, de ton, de bonito, chiar de inimă de rechin. «Nimic nu pare a fi digerabil» - îmi spun, înciudat, dar chiar în clipa aceea ochii îmi cad pe două căpşuni mari şi coapte, care escortează, ca un cuplu de paji fideli, trupul pântecos şi aburind al unei dihănii oceanice necunoscute“.

Toţi avem, mai mult sau mai puţin, cunoştinţă de locul deosebit pe care îl ocupă floarea de cireş în simbolistica japoneză. Ne lipsesc însă alte amănunte, unele delicioase, pe care cartea ni le furnizează, înglobate, asamblate în scenarii de sensuri mai vaste. Epitom astfel al frumuseţii şi al graţiei absolute prin chiar vulnerabilitatea ei, floarea de cireş e legată şi de ideea nebuniei. Oamenii o adoră şi se tem de ea în acelaşi timp. Contemplarea copacilor de cireş în floare se cheamă hanami şi niciun japonez care se respectă n-ar lipsi de la această petrecere. Prognoza meteo de la televizor afişează la vremea potrivită hărţi care descriu situaţia înfloririi cireşilor în întreg arhipelagul. La fel se întâmplă cu petrecerile oferite de contemplarea frunzişurilor înroşite sau îngălbenite la vreme de toamnă ori cu obiceiul contemplării lunii pline (tsukimi). Participarea la asemenea situaţii defineşte esenţa de a fi japonez.

Erosul nipon, complicatele raporturi dintre bărbaţi şi femei în Japonia (cea mai erotică parte a femeii, de pildă, e socotită ceafa, mai ales cea descoperită de bordura kimono-ului), idealul erotic feminin al bărba­tului japonez întrupat în imaginea femeii-copil, psihicul masculin îngrozit de alteritatea feminină, „corpul mitic“, prezent în imaginarul erotic japonez, spaima şi atracţia exercitate de corpul străinului alb („a fi străin înseamnă a fi frumos“), senzualitatea ca atare, apoi mitologia ochiului la europeni şi la japonezi, opoziţiile dintre o „cultură a burţii“ şi o cultură a frugalităţii şi austerităţii, dintre o cultură a păcatului şi o cultură a onoarei, a privirii colective care sancţionează constituie tot atâtea popasuri atractive în cartea tinerilor autori craioveni care invită atât la reflecţie cât şi la comparaţie.  Fără îndoială, vorbim despre o carte bogată în informaţii şi delectabilă în stil, o carte scrisă dincolo de prejudecăţi, cu minte liberă şi penetrantă de doi universitari deosebit de înzestraţi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul