Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În sfârşit, avem poveste. E de ajuns?

        Felix Nicolau

 

Să fii romancier la nici 25 de ani pare să nu mai constituie un lucru atât de dificil. În ultimii cincisprezece ani, tinerii au produs romane serioase, scrise în cultul fragmentarismului, intelectualizate la modul feroce şi violente. Un experimentalism bine venit care, în general, făcea inhalaţii din două perioade ale literaturii ruse şi americane. Ca să vezi cum se reunesc polii opuşi pe teren românesc, acest Nou Ierusalim etc. etc. Aşadar, inspiraţia a fost stimulată puternic de românele beatnice americane şi de noua proză rusească, cea de după semi-dezmembrarea Imperiului sovietic. Bineînţeles, intelectualul român fiind alăptat de la complexul culturii mici, nu s-a mulţumit cu pastişe sau adaptări, ci a asezonat totul cu o puzderie de referinţe culturale. Să nu mai zică nimeni că trăim într-un fund de lume, de parcă nu exact culturalismul ăsta forţat, e outrance, ar fi marca înregistrată a Europei de Est.

Ca să fiu sincer, am luat cu scepticism în mâini romanul Soni (Tritonic, 2008), mai ales că adună 250 de pagini. Andrei Ruse e un tânăr model 1985, extrem de activ în lumea literară internautică. La un moment dat a construit un site literar, Ro­cultura, care a ajuns să fie mai accesat decât părintele său, Hyperliteratura lui Marius Ianuş. Soni e o carte cu coperta neagra pe care apare o juna cu braţele desfacute în chip de aripi şi privind cu un zâmbet oarecum zen în sus. Chiar daca moto-ul este luat din Jack Kerouac, Andrei Ruse a fabricat o carte diferita de ceea ce facusera pâna atunci tinerii romancieri români. Romanul lui are poveste, e scris rapid şi pigmentat cu situaţii şi replici spectaculoase, inteligente. Dupa treizeci de pagini, scepticismul s-a dizolvat. Mai ales ca, deşi eroina principala sufera ba de SIDA, ba de cancer, expresia nu devine niciodata patetica. Asta m-a surprins, pentru ca-l ştiam pe autor din volumul de poezii blackjob, aparut la Vinea, în 2007. Acolo era un poet, printre altele, şi al Bucureştiului, frustrat de urâţenia unui oraş pe care totuşi îl iubeşte şi refugiat într-o dispoziţie chill-out. Acum însa, el sufera o metanoia auctoriala. Romanul lui este fluent, viu şi inteligent.

În primul rând, este încurajatoare tonalitatea minimalistă. Adresarea este fireasca şi are aerul unui jurnal de blog. Conteaza foarte mult ca mesajul sa ajungă la cititor rapid şi nedenaturat de învolburări descriptiviste sau filosofarde, care sa demonstreze „măiestria” scriitoriceasca.

 

Tânara Soni îşi conştientizeaza boala ca pe un vierme ce o bântuie de la nord la sud. E o persoana normala, cu gusturi cam prea elevate pentru un funcţionar, şi cu o capacitate de autoanaliza neverosimila. Meditând asupra bolii, reacţia ei este una retorica: „astea nu-s preocupări pentru o puştoaica de 26 de ani”. Deci totul îi pare „un coşmar de căcat”. Acestea sunt clişeele de început, care mi-au accentuat disperarea de cititor profesionist. Am mai descoperit apoi ca bolnava absolvise Filosofia şi ca fusese adepta dro­gurilor şi a experienţelor sexuale bi. Dupa şocul provocat de diagnosticarea bolii, Soni îşi revine şi se pune pe treaba. Nu zic ca Andrei Ruse nu ar cunoaşte sufletul feminin, dar multe comportamente ale eroinei sunt creaţii ale fanteziei masculine. Aşa sunt fazele cu capul ras al tinerei. Odata îi cere unei amice s-o lingă pe ţeasta, ceea ce îi declanşează un orgasm apoplectic. Altădată îi da voie unui vânzător de la sex-shop sa-i ejaculeze pe craniu. Însumarea aventurilor ar parea un teribilism multiplicat daca printre ele nu ar fi inserate parabole care schimba perspectiva. Soni îşi caută Constantinopolul propriu, precum solii trimişi de bizantini asediaţi de turci sa ceară ajutor papei şi care, aflând ca n-o sa capete nimic, se întorc sa moară împreună cu concetăţenii lor.

Exista un filon dostoievskian, de dezbatere şi revolta metafizica, şi altul cinic până la bufonerie, ca la, sa zicem de dragul comparaţiei, John Kennedy Toole. Soni practica terapia organizării premature a morţii, ceea ce o exasperează pe amica ei: „nu ştiu cum oamenii ca tine se pot îmbolnăvi de ceva. Credeam ca şi bolile au demnitatea lor”. Când patetismul da târcoale, este alungat cu o fandare iscusita. Cele doua prietene se îmbraţişeaza disperate: „daca am fi fost într-un film, probabil pe fundal ar fi început o melodie ca lumea”.

 

Înaintând pe teritoriul minimalismului, Soni începe sa ţină un jurnal de blog. Romanul devine o împletire de ficţiune cu autoficţiune. „Oamenii trăiesc pentru lucruri simple“. Este prima notaţie a blogului. Trecuţi prin sita privirii unui canceros, oamenii provoacă lehamite. La fel şi şeful suprem: „dumnezeu? dumnezeu ne urăşte pe toţi”. Faptul ca fiecare fraza începe cu litera mica diminuează zvâcnetul teribilist al afirmaţiilor. Dar, cum am spus, frumuseţea romanului se găseşte în umor şi în ideile originale. Scăzând zilele primei copilării, zilele de munca şi orele de somn, Soni ajunge la concluzia ca a trăit efectiv 7 luni. Scena vizitării unui magazin de pompe funebre e demenţiala. Mai întâi, şoferul de taxi, care e de părere ca boala i se trage tinerei „de la prostia aia de otv”. Apoi, patroana de sicrie, căreia i se solicita un coşciug în dungi, verde şi alb, şocata şi de solicitare, dar şi de dorinţa viitoarei posesoare de a proba produsul în magazin. O buna vâna de dramaturg, aş zice.

Anarhismul lui Chuck Palahniuk pândeşte la orice colţ, măcar ca ipoteza de lucru. Boala devine un accelerator de viaţa, aşa cum era greierele alergând pe discul de pick-up al lui Ion Baieşu. Soni ajunge sa trăiască pătimaş: sex, droguri, shopping şi, bineînţeles, completarea blogului personal cu panseuri bătăioase.

Ştiu ca imediat după publicare, cineva, într-o recenzie, a funcţionat ca un fel de spoiler şi a dezvăluit finalul. Asta l-a supărat cumplit pe junele autor, întrucât ar fi afectat vânzarea carţii. Mie îmi plac spoilerii şi, în plus, nici nu cred ca Soni îşi trage farmecul din surpriza de la final. Surpriza care nici nu este atât de mare. Un doctor îi inoculase eroinei un cancer fictiv şi aceasta, din dorinţa de a trai intens ultimele luni, îşi face rost de un HIV. Final ratat, senzaţionalist în opinia unora, parodic în viziunea autorului. Oricum, numai romanele poliţiste îşi au centrul de greutate plasat la sfârşit. Şi doar cele proaste se bazează pe o asemenea strategie. Surprinzător pentru mine a fost ca, deşi de o buna bucata de vreme întregisem şi eu corul celor care îşi doreau un roman cu story puternic, fara îmbîrligături, după lectură mi-am cam schimbat părerea. Asta nu înseamnă ca mi-aş dori întoarcerea la dantelăriile stilistice şi metafizice ale romanelor şaptezeci şi optzeciste. În niciun caz! Dar nici reţetarul şcolilor de creative-writing americane, răsfrânt şi asupra Europei, nu are niciun chichirez. Pentru ca, în cele din urma, contează mult mai mult inovaţia narativa şi stilistica, decât povestea în sine. Poveşti avem toţi, însa nu suntem capabili sa le spunem altfel. Doar din story nu iese un roman.

 Soni şi autorul sau sunt însă mai renumiţi pentru altceva. Încă înainte de lansarea volumului, scriitorul şi-a făcut reclama furibundă. Metoda principala a fost lansarea de mass-uri. Cum deschideau computerul cei din lista de messenger a lui Andrei Ruse, cum mai primeau, cu scuzele de rigoare, ştiri despre viitorul roman. Dupa care a urmat crearea blogului Soni, unde era notata orice mica observaţie privitoare la roman. Pe mulţi dintre cei implicaţi în viaţa literara, chestia asta i-a enervat şi sâcâit. Romancierul, cunoscut fiind ca om pătimaş, şi-a motivat marketingul agresiv prin lipsa de promovare din partea editurii, de care s-a şi dezis public, ulterior. Eleganta sau nu, metoda a dat roade. Prima ediţie s-a epuizat destul de repede. Cumpărătorii, pare-se, au fost mai cu seama tinerii, ca sa nu spun tinerele. După mine, deşi nu mi-a cerut nimeni părerea, autopromovarea agresiva este un bluff. Una este sa participi ca autor la lansări şi lecturi publice, alta este sa te propui tu ca talent, daca nu ca geniu. Una este sa dai cartea ta cuiva, alta este sa vorbeşti cu insistenţa şi încântare despre ea. E mai rău decât daca o mama ar ieşi în staţia de autobuz şi ar începe nitam-nisam sa-şi laude copilul, ca ce frumos şi nemaipomenit este el. Dar asta e blestemul autorului român. Într-o literatura lipsita de mecanisme de promovare, de agenţi literari şi de o buna conexiune cu publicul, se ajunge la situaţia ciudata ca volume sofisticate sa devină best-seller-uri peste noapte, iar cărţi dinamice şi vii sa zacă prăfuite. Întrebarea persista: cum e mai bine? Sa epuizezi tirajul sau sa încerci sa rămâi elegant pe cât posibil? Din dilema asta nu se iese: ori devii autor vestit şi vândut, ori rămâi un aristocrat anonim.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul