Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Templul de aur

        Paul - Gabriel Sandu

În faţa frumosului copleşitor, a divinului, a ceea ce am numi astăzi preaplin, limba greacă a aşezat o mică particulă: „za”. Această particulă, pusă în faţa oricărui adjectiv (frumos, zeiesc), avea darul de a „sminti” cuvântul, atrăgând atenţia tocmai asupra acestui copleşitor insuportabil pe care îl insufla frumuseţea unui loc sau a unui trup. Frumosul (kalos) devenea prea-frumos (zakalos), iar divinul (theios), prea-divin (zatheios).

Romanul lui Mishima, Templul de aur, poate fi înţeles ca o incursiune modernă şi cumva străină culturii occidentale în profunzimile aceluiaşi „za”, cu intenţia de a urmări, pas cu pas, propagarea undelor seismice eliberate de irumperea acestui preaplin în real şi a efectelor sale asupra celor care îl sesisează, lăsându-se, cumva confiscaţi de el.

„Tata îmi vorbise de templul de aur încă de când eram copil” este fraza care deschide romanul şi care trasmite tensiunea unei fascinaţii. Copilul nu ştia decât că templul era frumos, aşa cum nimic altceva nu putea fi, şi cu toate acestea, atunci când ajunge, în sfârşit, să-l vadă, clădirea nu-i produce nici o emoţie.

„Mi se părea o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche”, mărturiseşte el, întrebându-se cum de „frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?” (p. 24). Toate aceste cuvinte sunt însă dislocate de o remarcă fugitivă, uşor de omis: pe oglinda lacului, umbra clădirii apare mai frumoasă decât însăşi clădirea. Aşa cum naratorul „bănuieşte”, templul se deghizează aproape ritualic, ascunzându-şi farmecul, atunci când este văzut pentru prima dată. Frumuseţea umbrei este, de fapt, indiciul frumuseţii supreme a templului, iar disimularea frumuseţii face parte din „ritualul seducerii”.

Dialogul lui cu Templul începe abia atunci când rămâne definitiv în acea micuţă comunitate de călugări budişti şi îşi urmează calea firesc, lăsându-se fermecat de templul care i se dăruieşte ascunzându-se mereu, ca într-un vis. Băiatul simte vibraţia frumosului, se simte inimaginabil de aproape de el, şi ceva totuşi îi scapă: „spune-mi de ce eşti atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos?” (p. 34).

Tensiunea dintre conştiinţa tânărului călugăr şi ceea ce ar putea fi chiar Ideea platoniciană de Frumos creşte treptat, odată cu apropierea dintre cei doi. Ameninţarea cu distrugerea edificiului de către bombardamentele din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial face ca „frumuseţea tragică” a acestuia să sporească. Azvârlirea în timp a templului, posibilitatea de a fi ras de pe faţa pământului, creează o asemănare inexistentă până acum între vechea clădire şi călugărul novice. Templul de aur apare ca o relicvă a unei lumi dispărute, şi tânărul plecat să lucreze într-o fabrică de armament îl recreează în imaginaţie. Legătura sa cu fascinanta clădire, care apare ca întruchipare a Frumosului atinge acum apogeul. „Mă ameţea gândul că focul care mă va distruge pe mine va distruge şi Templul” (p. 44). Această legătura avea să se rupă când  magnificul edificiu va fi scăpat de orice pericol, promiţând să dăinuiască o veşnicie, şi aventura tânărului se va transforma de aici într-o încrâncenată luptă cu Frumosul întruchipat de straniul monument.

De fiecare dată când va încerca să să­rute sau să mângâie o fată, în toate momentele în care ar fi trebuit să facă un pas dincolo de câmpul de forţă exercitat de Templu, acesta îi apare în faţă şi îl paralizează. Atunci încearcă să fugă de la Templu, să se elibereze de sub magia lui, şi aşa îi încolţeşte în minte gândul că unicul fel în care s-ar putea elibera ar fi incedierea acestuia. Puţinele momente când experimentează iubirea carnală, într-una dintre numeroasele case de pe străduţa cu felinare de hârtie, au loc numai atunci când în imaginaţia sa vechea clădire fusese incendiată deja, când planul fusese deja stabilit şi, în gând, dus la îndeplinire.

 Este însă un plan pe care avem sentimentul că nu îl va duce, că nu îl poate duce la bun sfârşit. Ezitarea lui din final, gândul că, punând la cale un plan minuţios de incendiere a Templului, s-a eliberat astfel de sub vraja sau blestemul acestuia transformă gestul lui într-o imposibilitate. Dar, de fapt, nu este aşa. Într-o noapte ploioasă  templul este aprins şi fumul îl sufocă pe cel care se gândise, o clipă, să rămână acolo, să ardă împreună cu templul. Dorinţa de a trăi, exprimată printr-o frază concisă de la sfârşitul romanului – „Voiam să trăiesc“ – este însă mai puternică.

În confruntarea sa cu prea-frumosul, călugărul novice urmează un drum extrem de interesant, ale cărui jaloane sunt cei doi prieteni ai săi, Tsurakawa, cel care „respira” frumuseţea, cel care până la un punct era în armonie cu ea, şi Kashiwagi pe care „îl interesa frumosul numai în măsura în care îl putea cuceri” (p. 127). Faptul că Tsurakawa se sinucide din dragoste are o importanţă majoră, demonstrând că între Frumos şi lume există un clivaj ineluctabil. Nici chiar el, cel de o uimitoare candoare, nu poate ieşi din acest conflict. Însă el înţelesese că soluţia problemei nu este în afara noastră, ci în noi înşine.

Ce folos că a distrus Templul, sau că frumoasa pisică – motivul de ceartă între cele două aripi ale templului şi totodată metafora întregului roman – a fost omorâtă? Pericolul este acelaşi: oricând un nou templu poate fi construit, oricând o pisică încă mai frumoasă poate apărea. Autorul incendiului din finalul romanului nu înţelege că fascinaţia pe care Templul o exercită asupra lui nu este altceva decât puterea cu care el însuşi a investit templul. În fond, ieşirea din această tensiune nu este decât una singură: în varianta sa radicală, ea este tocmai aceea pe care a ales-o Tsurakawa.

Însă gestul pe care îl face Choshu – la aflarea veştii uciderii pisicii negre – punându-şi papucii pe cap, pare a ne sugera  mai mult decât că din această tensiune nu se poate ieşi; atitudinea lui la aflarea veştii ne îndreptăţeşte să ducem gândul ceva mai departe: din această tensiune nu trebuie să ieşim. Singura soluţie este de a fi conştienţi de faptul că nu există nici o soluţie, că a găsi una, adică a acţiona, înseamnă a o rata.

Cu siguranţă se pot găsi nenumărate chei de lectură a romanului lui Mishima, aşa cum s-ar putea găsi o cu totul altă interpretare a incendierii clădirii sfinte. S-ar putea afirma că gestul călugărului ar fi fost provocat tocmai de sentimentul că frumuseţea templului devenise ea însăşi motiv de adorare. Că într-un astfel de templu o divinitate nu mai putea locui, templul substituindu-se, cumva, prezenţei zeului, făcând-o inutilă. Cu toate acestea, orice cheie de lectură s-ar încerca pentru romanul lui Mishima, ea trebuie să dea seama, în fond, de aceeaşi întâlnire întotdeauna primejdioasă pentru om, cu ceea ce am numit preaplin ori copleşitor, întâlnire care nu se poate sfârşi decât printr-un act distructiv care se repercutează, în cele din urmă, asupra omului căzut sub fascinaţia a ceea ce e lipsit de măsură.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul