Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Liniştea dinaintea furtunii

        Ovidiu Florea

 Înaintea oricărei furtuni se instalează o linişte sinistră. O linişte ce amorţeşte epoca până în cele mai adânci structuri ale sale. Totul decurge normal, timpul are nesfârşită răbdare, până când… BUM! Breaking News: Gabriel Liiceanu scrie o nouă carte! O publicaţie eveniment ce promite mult pentru că se continuă firul confesiv din Uşa interzisă… postere pe toate zidurile, turneu de lansare în toată ţara, zeci de mii de exemplare vândute etc. etc… Dar când se risipeşte tot vălul de aşteptări creat de reclame, când eşti singur cu cartea în mână, fără recomandările insistente ale nimănui, îţi dai seama că te afli în faţa aceleaşi gogoşi umplute cu dilentantism literar şi vid ideatic (mai pe româneşte: nimic). Marele Nimic ce se află în spatele tuturor senzaţiilor. Scrisori către fiul meu este o carte tipică nu numai pentru Gabriel Liiceanu, ci pentru întregul curent al „literaturii personale” pe care se zice că îl reprezintă. Nu ştiu cum s-ar defini acest gen de scrieri (personale), poate că ar fi ceva între memorii şi confesii, în orice caz, această nouă carte a lui Liiceanu e mai mult decât anostă şi fadă, e un exemplu perfect de formă fără fond sau, mai bine zis, nici tu formă, nici tu fond.

Aflat în America pentru o operaţie la inimă, veşnicul autor-narator îi scrie fiului său din Japonia, povestindu-i detaliat experienţele prin care trece acolo (cam aşa ar suna un rezumat coerent). Divagaţiile, însă, din aceste povestiri sunt colosale. În prima scrisoare e tânăr bursier în Germania având fantezii cu suedeze, apoi sare direct la sosirea în America, Tennessee, urmează întâlnirea cu medicul pe care l-a cunoscut în România, iar după ope­raţia propriu-zisă, vizitarea câtorva obiective turistice (cu toate că el urăşte turiştii) şi întoarcerea în Bucureşti; toată naraţiunea se acoperă într-o ceaţă formată din amintiri, meditaţii, comentarii, demoni interiori şi exteriori, încât ai impresia că eşti în The Mist, doar că Liiceanu este eroul. Am omis flash-back-urile, celebrele flash-back-uri, despre care aflăm din copertă şi care ar explica misterul din firul epic. Dar când te pui să citeşti efectiv, îţi este greu să denumeşti această harababură cu un asemenea neo­logism. Sau poate că e vorba de o tehnică nouă de care încă nu s-a auzit la noi: naraţiune elicoidală, vortex narativ sau memorie caleidoscopică (nu, asta e veche). Oricum ar putea fi ceva revoluţionar. Aşa cum modul în care pre­zintă Lumea Nouă e la fel de revoluţionar.

 În prima parte a cărţii, intitulată American Story (sigur, după o îndelungă cugetare),  autorul-narator îi povesteşte fiului periplul său în America cea contemporană. Vrând, probabil, să pară cool pentru tinerii cititori, foloseşte în mod fraudulos cuvinte şi expresii americane, în contexte ce sună mai forţat decât sunt şi aşa: „party în vecini”, „face bypass-uri”, „camioane de mare tonaj, trucks”. Nu cred că mai trebuie menţionat faptul că în loc de tricou spune T-shirt, iar în loc de budincă, „pudding”. Uneori eronate, uneori corecte, aceste formulări nu sună, oricum, adecvat din gura unui literat de vârsta lui. Literat care, aflăm, are faimă mondială. În timpul operaţiei face ravagii printre asistente. Doar în ţară nu e înţeles cum trebuie şi pu­blicul îi greşeşte titlurile, pronunţând Furnalul de la Păltiniş, iar în China, lumea îl confundă pe Pleşu cu Pavarotti (Pleşu fiind personajul etern în textele liiceaniene). „Cam asta înseamnă să fi celebru”, oftează amarnic eroul.

Tot în această parte a cărţii, Liiceanu afirmă că America e o societate fără pierderi deoarece urmaşii respectă tot ce au clădit predecesorii. Bineînţeles că el fiind printre puţinii care respectă ce au cădit românii, în partea a doua a cărţii (Cearta ta cu viaţa), suntem invitaţi din nou să primim vechile referinţe la scriitori şi filozofi compatrioţi sau stăini (printre care nelipsitul Constantin Noica), ce nu prea par să fie adresate fiului său sau cititorilor, ci arată mai mult de umplutură. Dar nu trebuie să ne aruncăm la concluzii, poate că paginile din jurnalul său juvenil sau corespondenţa constructivă cu Noica chiar erau destinate fiului său şi menite să ne demonstreze şi nouă ceva (ce nu vom afla niciodată). Situaţia este oricum mai modestă în comparaţie cu citatele de trei pagini din Despre seducţie, sau interviurile interminabile din Apel către lichele (ultimul titlu reprezentând lucrarea de referinţă, deci nu îmi permit să insist). Mult invocata memorie afectivă e substituită de „memoria de bucă­tărie” când eroul, aflat în căutarea timpului pierdut, se consideră Proust muşcând din fursecuri. Dar punctul culminant îl constituie episodul din adolescenţa sa (a ajuns şi acolo), când, aflat gol în faţa oglinzii, în avântul pubertăţii, se asemuieşte lui David de Michelangelo, descriind, chiar, trupul său „arcuit” şi „viguros”. Desigur, toate perso­najele îl complimentează (şi nu pentru că ar suferi de tahicardie), chiar şi cele străine: „Gabriel, you are amaizing!”; iar  în partea meditativă a cărţii, când personajele dispar, se alintă singur: „Gabriel, iubitule, mi-am zis”. În rest, precum era de aşteptat, ne este adusă la cunoştinţă rutina sa matinală, în care îi apar dileme aporetice: să aleagă parfumul Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior. Toate aceste relatări fiind, normal, colorate cu expresii clişeice în genul: „nespus de frumos” sau „crâncenă iubire” şi cuvinte precum „mâzgă”, „stivuit”, „încotoşmănat”, care încă nu se ştie cărei perioade istorice aparţin. Un lucru e cert. Textul este de actualitate. Partea bună a cărţii (există şi aşa ceva) e că aceste divagaţii, aparent infernale, sunt utile prin faptul că ele documentează. Dacă în Despre seducţie învăţăm că poezia provensală a apărut în secolul XII şi că Hannah Arendt era amanta lui Heidegger, aici aflăm despre stilul de viaţă american: concerte de muzică country, biserici baptiste şi (cel mai important) cum se prepară Jambalaya. Deci nu e chiar aşa de rău până la urmă, cu toate că textul nu îţi trezeşte întrebări profunde, în afară de cele cu adevărat insolubile care şi le adresează el însuşi: „cine ne-a aruncat în această lume şi de ce?”, sau fundamentala: „cum se formează 0722 MARTIN?”. Aceste poveşti, amintiri, cu greu pot fi numite scrisori, iar şi mai greu poate fi numită cartea o lucrare epistolară. În primul rând, pentru că fiul nu-i răspunde, iar în al doilea rând pentru că în secolul XXI nimeni nu mai scrie scrisori (eventual mail-uri, SMS-uri, offline-uri), sau cel puţin nu scrisori de acest fel. Din această perspectivă, titlul sună anacronic, asta în cazul în care nu e un eufemism pentru cum poate fi denumită o nouă gargară.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul