Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Doliu în efigie

        Bogdan Ghiu

Nu-mi îngădui, nu-mi dau voie, îmi interzic să am o gândire proprie, fals proprie despre un fenomen impersonal, mondial apropriat şi ritualizat precum moartea (în sfârşit consumată: dar iată că deja îmi dau cu părerea!) acestui Barbie-Jesus care a vrut să devină Michael Jackson. Constat, doar, că întreaga umanitate pare a profita, cu aviditate, de ea ca de un prilej de doliu narcisic, cuminecând para-creştineşte dintr-un simbol şi metasimbolizând, astfel, însăşi moartea devenirii-simbol a umanului: murim delegat, în efigie, în speranţa că, astfel, ne vom vindeca simbolic de bolile unei „epoci” pe care, altfel, am trăit-o cu delicii supracompensatorii, nefăcând decât s-o stabilizăm ca fundal sub falsele schimbări delegate economic şi tehnologic, dar câtuşi de puţin politic.

MJ este „consumat” mediatic cu fervoare evanghelică, iar din acest punct de vedere se poate spune că MJ a fost atât super-pastor, cât şi Super­star-Jesus, culminaţie a unui tip de milenarism nord­american tradiţional. Moartea, în acest caz, are însă darul de a reda carne simbolului butaforic, metasimbolizând în acelaşi timp şi butaforia iluziei posibilităţii de „depăşire” iconică a umanului.

MJ a devenit, după părerea mea, ceea ce a dorit toată viaţa: un semn impersonal reunificator, o „icoană” ecumenică a umanităţii, un „icon” de autoidentificare-ecran, protectoare, comod simbolică, a acesteia, traumatică însă, traumatismul fiind, aici, unul sacrificial şi mu­tant: devenire-semn şi depăşire a condiţionărilor întregii umanităţi. Dacă se celebrează ceva, este tocmai sfârşitul iluziei că am putea să devenim altceva, depăşindu-ne natura şi neutralizând opoziţiile şi diferenţele, proces fantasmatic care a funcţionat şi în beneficiul victoriei iconice a lui Barack Obama, de altfel.

Căutăm dolii identificatoare, identificarea de sine prin transfer de doliu, o despărţire colectivă de sine neefectivă, simulată, o identificare colectivă, „mondializarea” de sine prin moarte, în efigie: Diana, Ioan Paul II şi, acum, „Wacko Jacko”, Pierrot Lunaire. Depresiv, nu căutăm, parcă, decât să ne despărţim de noi înşine cu acte simbolice în regulă, deci nu în mod real, ci ca perpetuu acte anume, intenţionat manqué, în mod simulat, trecător, ritualizând întâmplarea, ocazia, ca să ne punem în regulă cu noi înşine, rezolvându-ne, prin doliul de semn, depresia de a nu putea şi a nu vrea, de fapt, să ne autodepăşim, să ne schimbăm efectiv, aşa cum de mult simţim, însă, că ar trebui să facem. Asta, cred, se precipită acum, avid, pe semnul magnetic „Michael Jackson”.

Ceea ce celebrăm acum, regăsindu-ne, este însăşi moartea semnului, decesul iluziei că am putea să ne „rezolvăm” în efigie, devenind semne. Ne luăm, salutar, adio de la iluzia că ne-am putea depăşi „simbolic” umanitatea. Ne plângem propriul eşec, moartea este a propriei noastre iluzii.

Există, deci, voiam să spun, momente când actualitatea pare a se ordona, când evenimentele par a se „alinia” pe o verticală, în profunzime, permiţând apariţia unei perspective clasice, picturale, când nivelurile actualităţii par a se distribui armonic, a converge, când ştirile „cristalizează”, generează configuraţii semnificative, „fac imagine”, dându-ne iluzia unui sens istoric.

De obicei, la fel ca acum, astfel de revelaţii au o semnificaţie finală, retrospectivă, literal apocaliptică: ceva se încheie, ia sfârşit, iar noi ne îngăduim, pentru o clipă, luxul îndelung aşteptat, după care tânjim tot timpul, al unui repaus, al unui paradoxal concediu de istorie, al unei priviri de sus şi în urmă prin care istoria devine vizibilă, perceptibilă, configurabilă tocmai pentru că pare a se opri. Ni se pare că percepem istoria numai atunci când ea se opreşte. Numai înapoi apare, din când în când, sens, iluzia unei coerenţe, a unui ritm, a unei ciclicităţi. Câtă nevoie avem de astfel de momente! Cât de mult le aşteptăm, dat fiind că nu ne mai putem permite naivitatea practicării lor conti­nue, şi cum le mai performăm atunci când ni se pare că se profilează, din nou, istorie, orientare temporală, semnificaţie!

„Sens”, „semnificaţie” înseamnă sfârşit, înche­iere. Umanitatea visează, în astfel de momente, tot mai rare şi mai spasmodice, că ar putea să renască. Performează, de fapt, „schimbarea” prefăcându-se, strategic, că o constată „obiectiv”, „în realitate”, dându-i doar curs.

S-o ia de la capăt, dar altfel! Aşa îşi face umanitatea curaj: prin transfer, prefăcându-se a recunoaşte, a constata un „dat obiectiv”: câte o epocă, atunci când se încheie. Este, de fapt, simptomul nu al unei oboseli, ci al unei saturaţii. Omul preferă a se preface că descrie ceea ce, de fapt, produce.

Or, se pare că noi, acum, vrem să producem, să „performăm”, să instituţionalizăm, în sensul actelor de limbaj teoretizate de către Austin, un sfârşit, adică o despărţire de un anumit mod, epuizat, de a fi, de a simţi, de a gândi. Pozitiv, afirmativ, sfârşitul pare a ne face semne încurajatoare de pretutindeni. Istoria, înţeleasă ca schimbare, ca deplasare, pare a deveni, din nou, posibilă.

În modernitate, astfel de performative apocaliptice erau curente, continue, dar implicite, dat fiind că erau consubstanţiale înseşi ideii de modernitate ca ruptură şi ca proiectare în timp, ca imprimare şi înscriere în istorie, care constituia mişcarea primă. Păcatul modernităţii l-a constituit, însă, tocmai performarea voluntaristă, „tehnică”, industrializată a istoriei, a rupturii, practicarea pe faţă a utopiei posibilităţii progresului.

Astăzi nu ne mai îngăduim astfel de „naivităţi”: a crede că istoria poate fi produsă deliberat, tehnic, artificial. Am văzut la ce dezastre a dus această compulsiune, această continui­tate predeterminată, preorientată a schimbării. Şi atunci ne ascundem în tot mai dese „constatări” ale câte unui „sfârşit de epocă” sau de „ciclu istoric”. Nu mai îndrăznim, nu ne mai permitem, ca habitus istoric, să proiectăm nimic, nu ne-a mai rămas practicabilă decât profesarea obiectivistă, fals constatativă a câte unui sfârşit. Nu mai (putem să) facem istorie decât punându-i punct. După care, modest, înţelepţit – neantul, deşertul, postularea „răstimpului”, a „intervalului”, a mereu câte unei „tranziţii” spre „altceva”. Nu mai avem acces la istorie, la sens istoric decât, cel mult, operativ-melancolic, în regimul dispariţiei şi al sfârşitului. Nu mai contemplăm elegiac „ruinurile” istoriei, dar nici nu ne mai rupem voluntarist de trecut, alergând din urmă „progresul”, ci încercăm să tot redeschidem istoria, macrotemporalitatea punându-i puncte. Puncte-puncte. Accesăm repetat istoria, îi dăm „refresh” în speranţa că ceva, între timp, s-a schimbat „de la sine”, şi putem şi noi să ne ducem să ne luăm partea.

Aşteptăm, retraşi pe margine, în pustiu, în afara unei istorii automatizate care ne-a scăpat (sau pe care am lăsat-o să ne scape, căreia i-am dat drumul s-o ia razna şi, poate, să producă noutate în locul nostru şi să ne tragă după ea, întorcându-se împotriva noastră, produsele ei, devenindu-ne, ca „lume”, mediu ostil) să vedem cum istoria însăşi se „revoluţionează”, se epuizează, se „schimbă” – de la sine. Ne uităm în oglindă la tot felul de „iconuri” (precum, acum, „Wacko Jacko”) ca să putem să ne efectuăm, jubilând secret, în efigie, la adăpost, doliul de noi înşine, falsa despărţire de noi înşine. Ne-am ascuns în afara istoriei ca să ne putem face în continuare, în secret, mendrele, şi nu ne mai judecăm decât prin procură, în imagine.Şi atunci ne ascundem ruşinaţi de propriile fapte colective (iluzii şi entuziasme, credinţe şi minciuni de sine), fugim de noi înşine, dar tot împreună, ducându-ne ceva mai încolo să ne vedem de treabă, făcând altfel aceleaşi lucruri, producând diferit identicul: diferăm jocul iluziei colective trecând, migrând de la un joc de-a sfârşitul, de-a epocalitatea la altul, plan, ptolemeic. Ne ascundem în pustiu, purtând pustiul tot mai departe în speranţa că, de la sine, ceva, o plantă oricât de minusculă, de chircită, va înflori.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul