Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la discuţii (III)

        Alexandru George

Într-unul din rarele sale momente de graţie, în care vorbeşte ca un adevărat istoric literar, nu ca un jongleur sau ca un scenarist  care se exersează pe seama ei, G. Călinescu afirmă că istoria pe care o studiază şi o înfăţişează nu s-a născut din goluri. După cum se ştie, el a făcut această afirmaţie obligat să ia în discuţie caracterul ei foarte recent, căci din acest punct de vedere, al expresiei într-un idiom naţional, noi suntem veniţi ultimii în Europa, deşi societatea intelectuală română nu era deloc incultă la feluritele ei niveluri. Astăzi, problema continuă a fi reluată cu argumente şi cu o documentaţie mai solidă, dar şi înregistrându-se voci care îi contestă „vechimea” cu argumentele lor şi cu o mare îndârjire.

Ceea ce putem afirma cu certitudine e că românii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi şi chiar de Dunăre au trăit într-un spaţiu cultural slav, folosind limba slavonă ca mijloc de comunicare, dar şi cu sursa de înalt prestigiu bizantină, limba latină fiindu-le mult mai puţin cunoscută; timp de o jumătate de mileniu, dominanta slavonă a caracterizat o mare parte din ceea ce numim azi Europa. Din Istria şi până la Urali şi din Dalmaţia până la Marea Baltică. Aceasta n-a însemnat incultură, ci cultură de alt tip decât Occidentul latin şi germanic, în Epoca Fanariotă câştigând teren neogreaca şi elina clasică, un anacronism desigur, dar şi o deschidere spre multe sectoare fundamentale ale culturii europene.

Afară de aceasta, aptitudinea de a învăţa limbi străine, care-i caracteriza pe valahii numiţi aşa de străini, se traducea prin poliglosie şi prin adaptarea uşoară la vehiculele civilizaţiei moderne venite pe cea mai lesnicioasă şi incontrolabilă cale: a vorbirii. Nu e neapărată nevoie, pentru a lua cunoştinţă de cutare capodoperă, să cunoşti limba în care a fost scrisă; francezii au citit în traducere marea literatură anglo-saxonă, dar chiar şi pe cea spaniolă sau italiană, după cum englezii şi popoarele de limbă engleză nu au cunoscut Mizerabilii sau Dama cu camelii, Bestia umană sau Ciuma, citindu-le în original. De ruşi şi de nemţi, sistematici traducători, nu mai vorbesc.

De aceea, greşeşte fundamental Marin Preda când afirmă că noi, românii, nu l-am tradus convenabil şi complet pe Don Quijote pentru că n-aveam afinităţi cu personajul şi cu extravaganţele lui burleşti. În realitate, romanul a fost bine cunoscut şi apreciat, chiar în versiuni intermediate de oameni fără talent. (Eu am avut în clasele primare o versiune redusă „pentru copii“ a  lui Don Quijote, iar în liceu am parcurs o versiune fără har artistic, iscălită Al. Iacobescu; varianta completă, după eşecul lui Al. Popescu-Telega, a venit, dacă a venit, în anii comunismului, prin I. Frunzetti-Edgar Papu.) Dar tot in­telectualul ştia ce e quijotismul, iar Sancho Panza era un personaj simbolic, larg popular, ca unul de al nostru.

Un caz ciudat, dar şi semnificativ în istoria traducerilor noastre vizând caracterul lor dirijat de scopuri culturale şi mai puţin de gustul publicului, e cel al Divinei Comedii, parţial redată în româneşte încă de junimistul N. Gane, dintr-o versiune integrală a Infernului (1906) şi care şi-a găsit o translaţie destul de onorabilă în timpul războiului prin Alexandru Marcu (fără a uita de Infernul tălmăcit de eroicul Cifarelli, cu versiunea Infernului care i-a ispitit şi pe dr. A. Ţundrea, şi pe Gh. Buznea, biograful sentimental al lui Eminescu.

În socialism s-a adăugat integrala Ettei Boeriu. Graţie acestor eforturi, Dante s-a consacrat şi verificat ca un nume de referinţă mai ales prin latura diabolică, dar nu a fost un autor citit dincolo de sferele savante.

Odată cu instaurarea comunismului, contactele cu Occi­dentul suferind o gravă avarie, ce a mers până la o adevărată distorsiune, problema traducerilor din acea lume a devenit una de strict control şi de propagandă dirijată, cu scopuri politice. Dar nici în cele mai nefaste momente ale Terorii staliniste, ele n-au putut fi anulate şi nici absolut controlate. Deoarece aproape toată literatura universală, inclusiv cea foarte glorioasă, rusă, era eretică din punctul de vedere al marxismului subordonat propagandei bolşevice; era de ajuns să o citeşti pe ici, pe colo (în original sau traduceri) ca să te situezi într-o altă lume, sau să-ţi regăseşti autentica ta lume. Chiar dacă îi citeai pe „revoltaţii“ prozatori americani sau pe cei mai subtili parizieni care făceau pe comuniştii şi-ţi puteai învinge dezgustul pentru nişte oameni cărora li se urâse cu binele ori se complăceau în fandoseli pentru a fi la modă cu ceea ce ei ziceau că e „revoluţia“ cu perspective mondiale.

În seria numeroaselor mele consideraţii despre perioada comunistă, pe care am avut nefericirea să o trăiesc mai ales ca martor, dar şi ca scriitor, deci ca producător de bunuri simbolice (cum se spune în economia capitalistă), mi-am reactivat şi am evocat dictonul de pe vremuri, de la începutul lite­raturii noastre artistice, anume că „traducerile nu fac o literatură“. Nu, desigur, am replicat în sinea mea şi apoi în scris, dar fac o cultură literară şi pregătesc terenul pentru inspiraţiile originale, născând în publicul de limbă română o dorinţă care încurajează şi ea creaţia.

Piaţa cărţii româneşti din toate timpurile, dar mai ales din cel al comunismului, cu toate variantele lui, a fost dominată de traduceri şi aşa continuă să fie şi în ţări de mai veche cultură, fără a excepta Franţa, Italia sau Spania. Actuala sperietură a producătorilor „naţionali“ e firească, dar are o explicaţie foarte semnificativă, pentru că va cuprinde viitorul. Şi atunci autorităţile sau măcar oficialităţile culturale vor favoriza producţia indigenă şi pe clasicii mai vechi şi mai noi (marca fabricii!), dar nu o vor putea face cu metodele şi efectele vechilor culturnici, chiar dacă unii (precum Eugen Simion) dovedesc o vizibilă tendinţă întru a le prelua şi prelungi nefast.

Producţia literară românească va rămâne în veci deschisă concurenţei.

...Istoriile literare sunt menite să îndrume, să explice, să contabilizeze valori ale patrimoniului autohton, dar selecţio­nate nu după clişee politice. Şi cu atât mai puţin în spirit partizan de „generaţie“ sau grup. Or, literatura din comunism, în faza de după momentul liberalizării 1966-1967 şi ani de-a rândul mai apoi, a resimţit acţiunea benefică a unei critici mai tinere din care azi se recrutează istoriografii literari care au dat la iveală scrieri pe care ei încearcă să le impună drept „canonice“ şi care nu pot evita să fie partizane; evenimentul cel mai recent, Istoria... lui N. Manolescu, o dovedeşte.

Căci e foarte greu să fii martorul atent şi emoţionat al unor scriitori tineri, şi să te abstragi câteva decenii mai târ­ziu şi să le devii istoriograf. Şi e foarte greu să menţii o jumătate de veac aceeaşi cumpănă a artisticului şi să-ţi păstrezi imperturbabil aceeaşi stare de spirit.

N. Manolescu e indiscutabil un şaizecist, unul de frunte, după plecarea lui M. Călinescu şi a altora sau prin dispariţia lor fizică sau prin blazare; el s-a afirmat în fruntea unei gene­raţii dar şi în fruntea unui grup – ce-i drept, cu o acţiune mai largă, dar marcată de o îngustime a perspectivei, fapt pe care e firesc să nu-l recunoască. În mod curios, el o face în cazul lui Eugen Simion, căruia îi laudă prudenţa, lipsa de precipitare, avantajul de a cunoaşte opinia altora asupra unei noi apariţii a cărei valoare o aproximează de multe ori corect, aşa că trecerea la istoria literară se face fără „autoreviziuri“ sau chiar contorsiuni.

Numai că N. Manolescu, un critic doar puţin mai tânăr decât celălalt, împinge generozitatea până a numi seria de recenzii, cronici, eseuri, exegeze dispuse în patru volume Scriitori români de azi, istorie literară, ceea ce paginile acesteia nu sunt nicicum, dacă exceptăm prezentarea în adaos a unor scriitori mult mai în vârstă, decedaţi sau chiar ferm clasicizaţi.

În schimb, acelaşi istoriograf nu pomeneşte un cuvânt despre un adevărat istoric literar al comunismului, Marian Popa, a cărei uriaşă şi atât de discutabilă chiar şi prin calităţile ei Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001) rămâne marele document de referinţă cu privire la perioada 1944-1953, 1953-1964 şi până în decembrie 1989 şi ciudăţenia acestei omisiuni, care-l compromite grav ca om de ştiinţă pe cel ce o comite şi pe care n-o poate compensa calităţile indiscutabile ale tot restului, s-ar cere analizată, deoarece el şi cu Marian Popa sunt, ambii, nişte şaizecişti, nişte fraţi învrăjbiţi, cu multe elemente biografice analoage: tineri persecutaţi  iniţial în comunism, obligaţi să-şi încheie studiile cu întâr­ziere, s-au bucurat apoi de câte o fericită protecţie care le-a schimbat destinul şi cărora, G. Ivaşcu şi Romul Munteanu, acţionând fără să fie în acord unul cu celălalt, le-au asigurat o afirmare măcar publicistică de vedete, pe care nu au dobândit-o prin poziţia în Universitate, deşi o meritau.

Istoria... lui Marian Popa, considerată de unii doar un document scandalos, înseamnă cea mai amplă cuprindere a literaturii române în comunism, în lagărul dinlăuntrul, dar şi din afara lui, a scrierilor de propagandă a regimului, dar şi de opere scrise în ignorarea ei, eventual mai demult sau indiferente faţă de ce s-a întâmplat atunci, prelungind scrisul românesc de dinainte de înălţarea Cortinei de fier; importanţa acestei realizări l-ar fi obligat pe succesor să ţină seama de ea.

În schimb, N. Manolescu îşi surprinde cititorii prin afirmaţia că nu există istorii literare, de aceea el şi-a înfăptuit o intenţie mai veche, după câteva decenii. În realitate, în comunism s-au redactat în regim oficial sau semioficial mai multe istorii, căci ele aveau un caracter normativ, obligatoriu pentru şcolile de toate gradele şi pentru informarea dirijată a cetăţenilor. Pe lângă o serie de studii parţiale (de tipul acelui Literatura română de azi, 1965, la care coautor, pe lângă D. Micu, a fost însuşi N. Manolescu) să semnalăm ca pe o reuşită în linii mari Istoria în trei volume, scoase de Institutul G. Călinescu al Academiei R.S.R. şi care se opreşte la epoca imediat post-junimistă ; cu toate carenţele „marxismului“ său de bază, e o lucrare bine documentată care pentru numeroase capitole poate fi consultată şi azi.

În această situaţie se află şi Literatura română între cele două războaie mondiale, de marele critic al comunismului Ovid S. Crohmălniceanu, care iscălise şi cărţi didactice de îndrumare; acuma „atacă“ o perioadă pe care un E. Lovinescu sau G. Călinescu o  trataseră altfel şi criticii „foiletonişti“ o examinaseră şi o clasificaseră în mare măsură în elaborări temeinice valabile şi azi.

Un foiletonist prin temperament şi vocaţie, dar şi un călinescian prin aderenţă simpatetică (căci, practic vorbind, nu a putut fi studentul lui G. Călinescu) a fost în momentul acela favorabil unei mari deschideri, pe care şi Manolescu şi ceilalţi critici non-marxişti mai tineri sau mai vârstnici l-au transformat într-o adevărată explozie liberistă; el a trebuit să facă faţă noilor apariţii dar şi a celor „uitate“, prin aceasta operând o inevitabilă revizuire. Desigur că toată această răsturnare de perspective n-a fost opera unor tineri izolaţi pe care azi să-i înmănunchiem într-o „generaţie“ cu numele momentului de afirmare, adică a părţii secunde a anilor ’60; ar fi greu să-i ignori pe un Ion Negoiţescu, C. Regman, şt. Aug. Doinaş, N. Balotă şi chiar Mircea Zaciu care a părăsit oportun erorile sale mai vechi. (În fine, dacă mi-e permis, eu aş adăuga şi susţinuta mea activitate de foiletonist, mult solicitat în această calitate şi care am la activ zeci şi sute de articole pe care le-am adunat în patru volume, modest intitulate La sfârşitul lecturii (1973-1993) şi care, printre glose, eseuri de felurite specii, numără şi pagini de revizuire, în spiritul criticii interbelice, independente cât mai mult de programele şi susţinerile oficialităţilor.

(Am fost un aliat, fără să mă declar, al celor care luptau pentru o câtime cât mai mare de adevăr, indiferent de trecutul lor „recent“, de care ei nu voiau să-şi amintească; a fost în firea lucrurilor şi mai ales în firea mea şi nu ţin de aceea să mă şi laud.)

Dar în ultimii ani ai nebuniei regimului lui Ceauşescu s-au petrecut o serie de evenimente care au tulburat şi mai mult cursul istoriei noastre amărâte şi pe care eu, tot menţionându-le, mă mir că un istoriograf şi martor de talia lui N. Manolescu nu le tratează în mod deosebit. În primul rând, e faptul că la investigaţia, se pare, a „Tovarăşei“ s-a pornit o campanie de distrugere a cercetării ştiinţifice fundamentale, a Academiei, a Universităţii etc. sectorul umanist fiind ameninţat cu desfiinţarea; în acest timp, literatura a fost neglijată sub forma cenzurării, dar lovită în existenţa mate­rială a producătorilor ei şi a Uniunii lor, care se pretinsese „de breaslă“,

În afară de aceasta, un fapt de mare gravitate a fost plecarea masivă din ţară în calitate de azilanţi politici sau exilaţi de bună voie a unei serii întregi de scriitori, mai ales dintre cei ce fuseseră ataşaţi regimului şi-l slujiseră iniţial. În con­diţiile în care prelungirea şederii în Occident chiar cu forme legale era socotită un act suspect de dezertare, chiar de înaltă trădare, erau favorizaţi să publice şi să se manifeste mai curând extremiştii de dreapta aflaţi în ţară şi reintegraţi fără nici o ruşine sub pretextul politicii „naţionale“ pe care o ducea marele Conducător.

Cum s-ar mai putea scrie şi, mai ales, publica o istorie a literaturii din timpul comunismului, dacă eşti obligat să eli­mini figurile cele mai variate sub pretextele cele mai contradictorii? Adică pe un Petru Dumitriu şi Ilie Constantin (cap de serie pentru generaţia „şaizecistă“), pe Al. Mirodan şi, parţial, pe A.E. Baconsky, pe Const. Virgil Gheorghiu şi pe Gabriela Melinescu, apoi pe Paul Goma, dar şi pe Radu Tudoran sau Gib Mihăescu, pentru unele scrieri a căror acţiune se petrece în Moldova, pe malurile Nistrului. Cum e cazul şi al nefericitului Titus Hotnog, dar şi al lui Al. Robot.

Iată de ce am salutat marea Istorie a lui Marian Popa, indiferent de unele obiecţii şi rectificări sau completări de lacune. Aşa cum am mai spus, e singura carte căreia i-am închinat 5 (cinci) cronici, înfrângându-mi inaptitudinea pentru acest gen de critică de întâmpinare. Indiferent că persoana autorului ar fi cuiva mai mult sau mai puţin antipatică, Istoria sa rămâne cea mai completă prezentare a literaturii române între limitele 1944-1989 şi următoarele, cu o scădere a interesului faţă de ultimele apariţii la care autorul, plecat din ţară, n-a asistat şi asupra cărora s-a pronunţat din informaţii indirecte.

...Ceea ce cred că îl apropie încă o dată de N. Manolescu şi de evoluţia acestuia în anii ce au urmat  Eliberării noastre din Decembrie 1989.

Cât despre criticii şi istoriografii comunişti, ei s-au mobilizat şi s-au grăbit să publice lucrări prin care omologau şi întăreau „valorile“ şi câştigurile din timpul acelui regim, începând cu stalinistul D. Micu, un veteran care, înfruntând vântul şi valurile, e şi acum în plină activitate; a scos o Istorie se pare, în două volume şi promite să continue, ceea ce înseamnă că, în stilul său plăvănesc şi compulsativ, versiunea următoare va avea cel puţin zece volume. Iar Ion Rotaru şi-a completat o mai veche Istorie... după care, în chiar ziua lansării, s-a întors acasă şi şi-a dat duhul....Aşadar,  un erou al muncii socialiste.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul