Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Numai marii scriitori sunt şi mari critici

        Matei Călinescu

 

Interviu realizat de Leo Butnaru

 

Interviul cu regretatul Matei Calinescu  a fost antamat de autor cu ocazia īntālnirii scriitorilor romāni de pretutindeni desfăşurată īn ţara noastră īn vara-toamna anului 2002. Aflaţi īmpreună  īntr-un grup de scriitori pe o ambarcaţiune care īi ducea īn Deltă, Leo Butnaru i-a propus un dialog cunoscutului critic şi romancier. Matei Călinescu a acuzat īnsă pe moment o stare de  oboseală accentuată şi cei doi au convenit să realizeze interviul on line, pe baza unui chestionar pe care gazetarul adhoc i l-a expediat interlocutorului său la Bloomington (SUA).

Textul rezultat a fost publicat īn nr. 1/ 2003 al revistei Sud-Est care apare la Chişinău. Īl reproducem pentru iubitorii de literatură din Romānia cărora dispariţia lui Matei Călinescu le-a produs o adāncă şi justificată durere.

 

Stimate domnule Matei Călinescu, īn 1977  aveaţi 43 de ani, eraţi autorul a mai bine de zece cărţi de critică literară, poezie şi al romanului-eseu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, autor de prefeţe şi studii introductive la volume de N.D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Samuel Butler, Arnold Hauser, eraţi alcătuitor de ediţii de autor şi antologii, laureat al Premiilor Uniunii Scriitorilor, Academiei, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti... Despre toate acestea şi altele, īn Dicţionarul de literatură romānă contemporană editat de Marian Popa īn 1977 nu se spunea īnsă un cuvīnt, măcar. Mai mult, Dicţionarul nu īnregistra nici chiar numele dumneavoastră. Atunci, vă interesa acest lucru, vă afecta cumva?

 

Īntrebarea despre Marian Popa mă amuză: īn prima ediţie a Dicţionarului său, cea din 1973, numele meu figura (autorul mersese cu bunăvoinţa pīnă acolo īncīt īmi comunicase includerea īn  volum īnainte de apariţia sa); īn a doua ediţie, lărgită şi adăugită, fusesem eliminat, pentru că, bănuiesc, autorul n-a mai avut posibilitatea să mă consulte, dar īn mod mai probabil pentru că intrasem īn inefabilitate (adică părăsisem Romānia lui Ceauşescu şi mă stabilisem īn Statele Unite). De ce nu-l īntrebaţi pe Marian Popa īnsuşi, care pe vremea aceea lucra, īntre altele, la o instituţie discret㠖 secţia ontologie, subsecţia ontologie ficţional㠖 şi el v-ar putea lămuri mai bine?! Mai ales că el īnsuşi s-a desubstanţializat la un moment dat prin Germania. Oare dicţionarul lui se mai putea consulta īn bibliotecile publice īn vremea cīnd el era dispărut?

Īnţeleg din presă că acum a reapărut cu o istorie a literaturii romāne de după 1944 īn mii de pagini, dintre care unele ar fi servit şi ca rapoarte secrete pentru instituţia discretă de care am pomenit adineaori. Asta e: unii īncetau să existe exoteric, dar continuau să existe (instituţional vorbind) esoteric, acoperit, invizibil. Oricum, īncercarea de a ridica denunţul (un gen de scriere dispreţuit, īn general) la demnitatea de critică literară trebuie apreciată.

 

Īn 1977, īn SUA, publicaţi volumul Faces of Modernity, apoi, peste un deceniu, Cinci feţe ale modernităţii, carte care va apărea īn romāneşte abia după opt ani. Eu, unul, am primit-o de la domnul Mircea Martin (la acea vreme, director al Editurii Univers) care  o considera „o carte epocală”. Oricāt ar suna de insolit, īntr-un atare context, solicitarea mea, vă rog să spuneţi ceva despre utilitatea (sau inutilitatea, dacă e cazul...) criticii literare.

 

Istoria onestă de toate felurile – de la istoria ideilor şi termenilor pīnă la istoria notelor de subsol şi a virgulei – e utilă, cred. Aş adăuga, īnsă: īn măsura īn care rezistă timpului. Critica literară e şi ea utilă dacă mai poate fi luată īn seamă după un timp – 20, 30, 40 de ani –, fie că e vorba de un volum teoretic, fie de o simplă cronică literară… Din ce se scrie curent īn materie de critică, foarte puţin poate fi luat īn serios chiar īn momentul apariţiei. Critica zis㠄de īntīmpinare” īntīmpină prea mult, nediferenţiat şi adesea cu omisiuni importante. Critica literară bună rezistă cam 40-50 de ani, poate chiar şi mai mult, pe cānd o carte de istorie de calitate poate fi citită, ca şi literatura bună, mult mai multă vreme. Un critic celebru acum o sută de ani, ca Émile Faguet, e azi aproape ilizibil. El – ca şi alţi critici reputaţi ai vremii – continuă să existe, sub identităţi diferite, prin fenomenul ventrilchismului post-mortem. Cunosc cel puţin un avatar al lui Faguet īn Romānia de astăzi, un sub-Faguet, la drept vorbind, dar o autoritate critică şi academică, contestată doar marginal, deocamdată, şi mai cu seamă oral, mai rar īn scris. Evident, există excepţii, īşi spun criticii literari, şi īn ele ne punem speranţa.

 

Sunteţi omul şi autorul care a avut fracturi de destin, īnsă care, īn pofida a orice, a perseverat īn munca sa. Ar putea exista vreo putere sau īmprejurare care să vă īndepărteze de vocaţia dvs. de scriitor?

 

Glumind, răspund: am rătăcit prin lume ca omul, am mers pe drumuri greşite, dar am perseverat insuficient de diabolic.

 

La vīrsta, experienţa şi... iluziile dvs., care vi se pare cel mai trist lucru – din lume, din America, din Romānia?

 

Lucrurile cele mai triste – spre deosebire de cele tragice, monstruoase etc. – sunt cele care sfīrşesc prin a te face să rīzi. De exemplu, realismul socialist.  De mult n-am rīs ca acum doi-trei ani, cīnd am dat peste o antologie a „poeziei noi”, revo­luţionare din Romānia, datīnd din 1953. Numele inspirator, numele magic, aş zice, era acela al marelui Stalin (poemele de­dicate lui fuseseră compuse, evident, īnainte de martie 1953, deşi cred că antologia conţinea şi un bocet sau două, la fel de ri­zibile ca şi imnurile sau odele). Poeme, cărţi şi chiar ţări pot fi triste şi, totodată, pline de umor. Ca-n versul lui Bacovia: „O, ţară tristă plină de humor”.

 

…Dar cel mai frumos?

 

Frumuseţea, rară cum e, se dispensează de superlativul re­lativ şi chiar de cel absolut. Ea se dispensează chiar de adjectivul „frumos/frumoas㔠şi īi displac, īn genere, epitetele denotīnd valoarea. E puţin lucru să spui despre o carte care ţi-a plăcut că e frumoasă. Frumos e să spui ce ţi-a provocat ţie lectura ei, ce asociaţii şi gīnduri ţi-a inspirat, ce īntrebări te-a īndemnat să-ţi pui, ce răspunsuri te-a făcut să respingi. Admiraţia extremă se exprimă adecvat doar prin citat sau prin comentariu microscopic. Aproape niciodată prin vorbe mari, īn afară de cazul cīnd acestea sunt cu adevărat enorme, tranşante şi finalmente ambigue: „J’admire tout, comme un brute” īi spunea Baudelaire lui Hugo. Dar Victor Hugo era (după Cocteau) „un fou qui se croyait Victor Hugo”. Genul laudei e un gen poetic, nu critic: vezi exaltarea īnaintaşilor īn Epigonii lui Eminescu sau pe cea a Crailor de Curtea-Veche īn Protocol al unui Club Mateiu I. Caragiale de Ion Barbu.

 

Se spune că din momentul īn care ne cunoaştem limitele, tindem să le depăşim. Dvs. aveţi limite īn condiţia de profesionist al scrisului? Sau cunoaşteţi toate tainele vocaţiei şi o puteţi direcţiona aşa cum doriţi?

 

Īntrebarea e atīt de dificilă īncīt mă ispiteşte să glumesc iarăşi. Ne cunoaştem totdeauna limitele, dar de cele mai multe ori vrem să le ascundem, nu să le depăşim. Ele sunt greu de ascuns, ce ne-am face dacă am mai vrea să le şi depăşim?!

 

Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decīt cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. Īn ceea ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; poate, numai pe alocuri īn proză (dacă avea dreptate Novalis cīnd spunea că proza e tot poezie...) şi, poate, īn două sau trei eseuri. Nu īn cărţile erudite, de factură universitară. Īn poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel cīt m-au ţinut puterile; am făcut poezie minoră, decentă, sper, dar nu mai mult decīt atīt. După aceea, pierzīndu-şi limba, poetul din mine s-a sinucis.

Am cunoscut personal şi īndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, īn ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: „Inspiraţia vine atunci cīnd vrei, dar nu te părăseşte atunci cīnd vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet īn toată puterea cuvīntului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte cīnd vrei se apropie de nebunie).

 

Vă rog, domnule Matei Călinescu, īn tripla dvs. ipostază, de teoretician, poet şi prozator, să comentaţi următoarea aserţiune a lui George Steiner: „Un mare critic este uneori un scriitor dezamăgit. Un mare critic ştie că el este umbra unui eunuc īn comparaţie cu un creator. Credeţi că ar scrie cineva cărţi despre Dostoievski dacă ar putea scrie o singură pa­gină din Posedaţii? Cu chestia asta le-am dat eu peste nas multor contemporani de-ai mei din universităţi şi de asta nu mă pot ierta”.

 

Steiner spune o prostie de om inteligent. Dacă el ar scrie azi o pagină din Posedaţii lui Dostoiveski n-ar fi decīt un mic dostoievskian, un imitator melodramatico-metafizic oarecare, de neluat īn seamă. Unui imitator al lui „Dusty”, cum īi spunea răutăcios Nabokov, i-aş prefera oricīnd cīteva pagini incitante din Tolstoi sau Dostoievski, cartea cu care a debutat Steiner īnsuşi. Īn termenii lui Borges, despre care am purtat recent un dialog cu Călin-Andrei Mihăilescu, mai interesant ar fi cineva care ar vrea să-l rescrie literal pe Dostoievski, precum Pierre Menard pe Cervantes: atunci, comparīnd acelaşi pasaj īn cele două versiuni absolut identice, dar produse īn epoci diferite, s-ar putea constata diferenţe uriaşe, nebănuite, revelatoare! Numai aşa ar putea cineva, un contemporan, chiar să-l egaleze pe Dostoievski, cum Menard īl egalase, fie şi numai īntr-un paragraf, pe Cervantes!

Cīt despre metafora criticului-eunuc, e mai rea decīt o prostie de om inteligent: e un clişeu. Nu cred că scriitorii rataţi devin critici; după cum nu cred că criticii rataţi devin scriitori. Numai marii scriitori sunt şi mari critici. Cred, īmpreună cu Oscar Wilde, īn critica creatoare: orice adevărată operă de artă e, implicit, şi o operă critică, fie ea invizibilă pentru ochii nepregătiţi.

Altfel, există critici decenţi, serioşi, inteligenţi – capabili să spună multe lucruri interesante, dar şi tot felul de prostii de om inteligent şi chiar să repete, fără să-şi dea seama, clişee dintre cele mai obosite.

 

Ca artist şi teoretician, vă puteţi planifica proiectele şi trasa perspectivele?

 

Sunt un adversar al planificării – de la economie şi pīnă la poezie: rezultatele ei nu pot fi decīt catastrofale. Prevederea, anticiparea dificultăţilor, persistenţa sunt altceva. Disciplina e şi ea altceva: e capacitatea de a duce un proiect bun pīnă la capăt şi de a abandona cīt mai repede un proiect greşit, nepotrivit, excesiv de ambiţios sau de modest. Proiectele bune sunt creaţii ale curiozităţii, ale energiei personale care se angajează total īn jocul poetic (incluzīnd deopotrivă poezia şi poetica), ale instinctului de explorare. Spiritul de planificare n-are aici nici un rol.

Harul scriitoricesc scapă legilor obişnuite, estimărilor comune?

Īn chestiunea harului nu pot da, din nefericire, decīt un răspuns tautologic: harul e har e har (parafrazīnd celebra tautologie a lui Gertrude Stein, „a rose is a rose is a rose”). Nu ştiu de unde vine şi nici nu sunt sigur că-l pot recunoaşte imediat. Poate doar cu timpul. Cu timpul īnsă īl vor recunoaşte tot mai mulţi. Oare trebuie să ai har ca să recunoşti de la īnceput harul?

 

Aveţi, cumva, superstiţii literare? Ca scriitor, dar şi ca cititor…

 

Ciudat, n-am decīt superstiţii extraliterare şi din ce īn ce mai puţine. Cīnd eram tīnăr īmi inventam superstiţii, īmi cream mici tradiţii private (de pildă, īmi interziceam anumite itinerarii, īmi impuneam anumite ocolişuri, mi-era frică de anumite cuvinte şi le evitam etc.). Era un fel de joacă.

 

Īl īntreb pe criticul, dar şi pe prozatorul Matei Călinescu: īn ale prozei proaste (romāne sau americane – dacă o citiţi, fireşte…), ce vă scoate cel mai mult din fire?

 

Consider un mare defect incapacitatea mea de a citi cărţi proaste, bunăoară romane lungi de pe listele de best-sellers, literatură aşa-zis „de gar㔠sau de aeroport etc. M-am obişnuit cu lectura lentă şi nu mă mai pot dezobişnui de ea. Citite repede, romanele proaste pot deveni foarte bune, īn sensul că te pot „ţine”, te pot „transporta” īn altă lume, te pot face să te uiţi pe tine īnsuţi. Īmi lipseşte, din păcate, flexibilitatea de care aş avea nevoie ca să trec firesc de la un gen la altul, de la lectura dificilă şi ultraatentă, cu lupa, la o lectură mai relaxată, mai plutitoare, mai plăcută.

 

Un scriitor şi profesor atīt de solicitat precum sīnteţi, mereu presat de inevitabila criză de timp, citeşte doar capodopere, cărţi importante sau şi volume īntīmplătoare?

 

Nu citesc/recitesc doar capodopere, ar fi īngrozitor. Citesc mult la īntīmplare, după cum mă duce curiozitatea. Īn cazul multor (dar nu al tuturor) best-sellers(-ilor), simplul fapt al īncetinelii lecturii īmi diminuează curiozitatea faţă de text; cunosc formula, ştiu ce va urma, cu lupa atenţiei nu descopăr mai nimic interesant la nivelul micilor detalii. Iar micile detalii sunt extrem de importante pentru mine. Dacă aş citi mai repede, le-aş putea ignora absenţa şi aş fi răsplătit cu alte plăceri, mai umane, pe care le poate oferi (para)literatura şi chiar kitsch-ul literar.

 

Distinse domnule Matei Călinescu, iată, aici, la Chişinău, rostesc (scriu) acum verbul „a risipi”, pe care, peste multe fuse orare şi mii de kilometri, Internetul vi-l aduce pe ecranul ordinatorului acolo, īn Bloomington, īn SUA. Īn clipa īn care īl citiţi, la ce vă gīndiţi? Ce gīnduri şi sentimente vă trezeşte ad-hoc acest „a risipi”? E un verb latent – dramatic, nostalgic, dureros, cum e... ?

 

Verbul „a risipi”? Ce-mi sugerează? Multe, de la „Īntoarcerea fiului risipitor” la bogăţii risipite; de la sensul arhaic-melancolic „de a ruina” („turnul īn risipă”) la a (se) īmprăştia („se risipeşte ceaţa”), la banalul „a cheltui prea mult”. Dar de ce īmi puneţi această īntrebare? M-aţi făcut foarte curios şi v-aş fi recunoscător dacă aţi include răspunsul īn versiunea tipărită a īntrebării.

 

Mă ispitise umbra unei triste prezumţii că pentru noi, romānii, acesta ar fi un verb-stigmat. Să dea Domnul să nu fie aşa... Dar, a insista īn decelarea/explicarea lui „a risipi” ar īnsemna să relansăm dialogul nostru. Poate, cu altă ocazie, legată, să zicem, de speranţa că, īn iunie 2003, veţi veni la a cincea īntīlnire a scriitorilor romāni din īntreaga lume, care va avea loc īn Basarabia. Pānă atunci, vă asigur de toată simpatia şi īnalta noastră consideraţie. Aşadar, vă aşteptăm la Chişinău.Sper şi eu…            
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul