Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spaţiul spiritual

        Mircea Ghiţulescu

 

Una dintre cele mai interesante cărţi despre spaţiul teatral care s-au scris în România este În căutarea spaţiului pierdut de Octavian Saiu. Titlul are o cochetărie culturală cu trimitere proustiană care „îi şade bine”, altminteri,  teatrul nu şi-a pierdut niciodată spaţiul, dimpotrivă l-a reinventat până la exasperare, până la „spaţiul vid”.   Dar este o lucrare  importantă pentru că ne vorbeşte despre spaţiul teatral pe toate dimensiunile,  de la spaţiul material la cel spiritual, de la spaţiul spectacolului la spaţiul textului şi viceversa. Este cuprinzătoare şi abundentă în referinţe culturale, extrem de bine ostentate. Un citat de pe coperta a patra ne lămureşte scopul pentru care Octavian Saiu a scris prima sa carte între două călătorii cu avionul,  două cursuri universitare, mereu între două pasiuni şi două depresii,  între România şi Noua Zeelandă, cunoscând, desigur, sute de români şi zeci de noi zeelandeze. În ce mă priveşte, citatul mi se potriveşte de minune pentru că sunt adeptul implicării în „freamătul” spectacolului pe care nici o înregistrare video ce îşi propune să conserve acest obiect de artă atât de special care este teatrul  nu va păstra sufletul, ci doar trupul acestuia.

Aşadar, pentru Octavian Saiu, spaţiul teatral nu este spaţiul scenic, ci acesta plus sala de spectacole şi aici, fără îndoială,   descrierea operelor  unor directori de scenă pentru care spectatorii sunt transformaţi în  actori  şi sala de spectacole în scenă de teatru (Andrei Şerban,  bunăoară)  nu poate fi decât binevenită. El insistă pe antinomia, pe conflictul aparent dintre spaţiul înţeles ca materialitate, ca sumă de limite materiale ce alcătuiesc un cadru, şi spiritualitatea spaţiului teatral care este nelimitată. Nu este  vorba de un conflict, spune Saiu, ci de o armonie conflictuală, mai curând de o coincidentia oppositorum, cum ne învaţă gramatica latină  când vorbeşte despre pacea dialectică a contrariilor.  

O bună parte din volum, cam trei sferturi,  nu este nici critică, nici teorie teatrală, ci critică literară pură, pentru că Saiu nu face altceva decât să interpreteze o bibliografie masivă care porneşte de la Poetica lui Aristotel şi ajunge la regizorii de ieri pe care autorul  nu avea cum să-i cunoască direct,  prin vizionare, ci, desigur, indirect, prin lectura unor referinţe critice. Dar tocmai interpretarea bibliografiei este punctul său tare, pentru că el ştie să citească în aşa fel, încât să dea impresia că auzi pentru prima dată lucrurile despre care vorbeşte. Este foarte important, este chiar artă, această capacitate de a formula cu totul altfel lucruri demult ştiute.

Noua perspectivă pe care o aduce, perspectiva spaţiului,  înnoieşte şi vechi principii, cum ar fi celebrele unităţi (de timp,  loc şi acţiune) teoretizate de Aristotel. Este bine pornită  demonstraţia că cele trei unităţi aristotelice aparţin epocii de aur a teatrului european, epoca armoniei dintre text şi spectacol. „Modelul aristotelic  impunea o compatibilitate de fond între un tip de scriitură şi un tip de discurs scenic”, spune, foarte interesant, Octavian Saiu, dar parcă ai fi vrut să continue.  

Oricum, este o aventură  seducătoare să-l urmăreşti pe Octavian Saiu citind cu cartea în stânga şi gândind autonom pe caietul din dreapta. De regulă, orice lectură aprofundată  te umileşte, te constrânge, te subjugă, încât  cu greu te mai poţi elibera şi asta abia  după ani de reflexie. La Octavian Saiu, ai impresia că lectura şi eliberarea de lectură se petrec simultan.

„Spaţiul textului” este oricum obsesia demonstraţiei. Autorul o aplică pe dramaturgia lui Heiner Müller. „Pentru a-l putea înţelege pe Heiner Müller e nevoie de spaţiul căruia el i-a aparţinut în mod organic şi exemplar, spaţiul istoric al comunismului în care valorile umane au fost reduse la absurd şi în care omul a devenit un yes-man în mecanismul defect al istoriei.” Vi se pare cumva că această descriere este cea mai cuprinzătoare pentru parafrazele shakespeariene ale lui Heiner Müller? Mie nu. Este şi ce spune Octavian Saiu, dar şi ceva în plus.  Dar,  faptul că,  la Müller,  textul este spectacolul însuşi este un raţionament pofitabil pentru fiecare dintre marile opere dramatice ale lumii. Uneori, piesele de teatru sunt atât de bine închegate, încât păstrează un spaţiu spiritual inalienabil. Îmi amintesc de un spectacol cu Săptămâna luminată de Mihai Săulescu făcut la Cluj-Napoca, de Mihai Măniuţiu, ca un oratoriu diabolic, fără cuvinte. Poa­te tocmai pentru că era fără cuvinte spectacolul păstra  umbra lor inalienabilă.

Ceea ce pare foarte clar încă de la primele rânduri este stilul identic cu al lui Georges Banu, solemn şi penetrant, uşor de imitat şi la fel de lesne de identificat inclusiv acel „căci” pe care criticul de la Paris îl foloseşte cam imprudent în loc de „pentru că” sau „fiindcă”.Sigur, oricât de abundent ar fi limbajul lui Octavian Saiu şi oricât de avântat discursul, nu ne poate convinge de temeinicia artistică a spectacolului cu Trei surori de Cehov, pus în scenă de Radu Afrim. Lui Saiu i se pare că nici un loc nu era mai potrivit pentru acest spectacol decât sala barocă de la Odeon. „Contrastul între eleganţa sălii şi nebunia ireverenţioasă propusă de un regizor care măcelărea la sânge un text devenit clasic era  însuşi miezul experienţei.” Nu este deloc un bun exemplu de relaţie cu spaţiul pentru că spectacolul evocat nu a fost  croit pentru Odeon,  ci pentru  Teatrul Maghiar din Sfântu Gheorghe, a cărui sală nu are absolut nimic comun cu aceea din Bucureşti. Dar,  cum Radu Afrim a recidivat cu „măcelărirea la sânge”,  nu mai ştim care este „miezul experienţei”. Este vorba, probabil, despre „miezul experimentului”. În fond, atitudinea lui Radu Afrim, în aceste cazuri  în  care se ia la harţă cu autoriii, nu este artistică, ci critică. De aceea  cred că,  de cele mai multe ori,  „măcelarul Afrim” ne-ar da satisfacţii mai mari dacă ar scrie eseuri despre Trei surori, Jocul de-a vacanţa şi altele, decât silindu-ne să căscăm gura la inepţiile de pe scenă. Personal îi pot oferi un spaţiu confortabil în revista Drama dacă insistă  să intre în relaţie de măcelărie cu marii autori. Nu în aceste cazuri este artist Radu Afrim, ci în altele, unde „miezul experimentului“ a dispărut  făcând loc artei.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul