Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Schema lui Scorţea

        Stelian Tăbăraş

La şcoală îmi plăceau fizica şi chimia la modul umanist. Când pricepeam că un fenomen e foarte important pentru „trăit”,  meditam zile şi săptămâni asupra lui, mergând pe coasta împădurită către cabana Piscul Câinelui, pe unde era drumul meu dinspre şcoală spre casă. Mă întrebam, de pildă: cum să nu existe culorile, ci doar nişte unde din seriile spectrale? O emanaţie energetică să însemne roşu, alta verde, şi tot aşa? Asemenea întrebări erau în legătură şi cu problema „gravă” care mă frământa: posibilitatea trecerii timpului în spaţiu şi invers. Pe atunci, teoriile lui Einstein erau în vogă şi profesorul meu de fizică, Scorţea, ştia toate noutăţile.

Scorţea era un teolog răspopit, autodidact  pasionat, cu o asemenea pregătire, încât îşi medita la matematică, fizică şi chimie colegii profesori abia ieşiţi de pe băncile Universităţii. Ochelarist cu multe dioptrii, avea o mustaţă tunsă, care-i accentua zâmbetul aproape şiret. Mi-am zis: el trebuie că ştie multe, fiind nu numai fizician, dar şi teolog.  Dar, la o lecţie despre măsurarea temperaturii lichidelor, după ce făcusem ecuaţii calorice, am sărit indignat: „Păi, când măsurăm un lichid, nu se produce o ecuaţie? Şi temperatura lichidului în care introducem termometrul trebuie să scadă, pentru a o egala pe cea a termometrului.”  Mi-a pus mâna pe cap şi a zis: „Măi, băiete, măi...” Din ziua aceea avea să-mi vorbească doar cu Dumneavoastră. Res­pectul reciproc a ajuns până acolo, încât mă invita la el acasă (nu avea copii). Aşa am observat pe un perete „schema lui Scorţea”, un fel de hartă desenată de el  - proiect de construcţie pentru un labirint.  Era o hârtie veche, purtată, cu tăieturi şi cute, cum fac uneori bancnotele foarte uzate. Mi-a explicat: „Labirintul se bazează pe nişte iluzii de memorie a geometriei. Unghiurile cărărilor care-l  traversează par drepte, dar în realitate  sunt ori micşorate, ori crescute cu unul sau două grade”.

Scorţea întemeiase un cerc de fizică la care participau câţiva colegi, deja cu performanţe constructive. Alcătuiseră singuri, care un telgraf, care o sonerie, unii chiar un radio cu galenă. Spectaculos! Azi, asemenea îndemânări au pierit, atât ca preocupare, cât şi ca necesitate practică. Nu se mai repară ceasuri, doar se pun baterii, nu se mai drege aparatura electronică, sunt doar înlocuite module ori ansambluri întregi.

La explicarea labirintului, Scorţea mi-a spus că acesta înseamnă o infinitate de sensuri în univers, care arareori te lasă să le descifrezi uşor. Iată greşeala cea tristă a drumurilor omenirii:  „N-am apucat-o pe calea cea bună. Asta vor fi voit să spună basmele, în înţelepciunea lor:  Dacă o iei la dreapta, atunci...., dacă o iei la stânga, atunci....”. Mi-a dăruit mie „schema”, spunându-mi că ea fu­sese făcută la comandă pe front, pentru un sublocotenent care voia chiar să construiască un labirint undeva pe moşia lui.  Acela a căzut însă în lupte. Scorţea însuşi l-a îngropat creştineşte – era, pe atunci, preot militar; mai păstra încă, într-o ladă, icoana de campanie, o Biblie roasă pe la colţuri, o cădelniţă şi toate cele.

Când, înaintea absolvirii liceului, am primit în dar acea „schemă”, mi s-a părut un trofeu, o ofrandă – pe care o păstrez şi astăzi. Nu ştiam că  avea să declanşeze adevărate aventuri în viaţa mea. Prin 1990, când abia scăpasem de dictatură, ne făceam toţi tot felul de planuri de „întreprinzători”. Aşa am cunoscut un evreu italian care ar fi vrut să-i fiu asociat la o editură şi librărie pe care voia să le înfiinţeze în Bucureşti. Vizitându-mă şi văzând „schema lui Scorţea” atârnată pe perete a fost atât de uimit, încât mi-a promis că va reveni în curând şi-mi va aduce ceva foarte important. Această revedere a avut într-adevăr loc: mi-a adus o cutiuţă de bronz ca un port-ţigaret sau o pudrieră, pe a cărei copertă scria IOANNES AEDIFICATOR MAXI­MUS, iar pe coperta a patra, Anno Domini NCCCXXVIII. Va să zică, 1328. În interior se „răsfăţa”, gravată... „schema” lui Scorţea!!! Mi-a spus provenienţa cutiu­ţei: pe timpul „purificării de evrei” a insulei Rhodos, guvernatorul Cesare Maria de Vecchi (guvernator fascist al insulelor din Marea Egee, unde a promovat limba italiană ca limbă de stat - a fost şi senator, şi primul ambasador la Vatican după concordatul din 1929)  era mai rasist decât însuşi Mussolini. Tatăl amicului meu fusese imobilizat pe loc într-un detaşament de muncă forţată, la refacerea palatului Marilor Maeştri Ioanniţi din Rhodos. (Ceea ce nu înseamnă că până la urmă n-a avut parte şi de lagăr). Acolo, la munca forţată, nivelând nişte dâmburi, săpătorii au descoperit de-a dreapta şi de-a stânga porţii nişte morminte cu lespezi şi inscripţii. Bănuind că ar putea ascunde comori, au decis să le desfacă şi, printr-o anterioară tragere la sorţi, să împartă eventualele averi. În mormântul lui AEDIFICATOR MAXI­MUS nu au găsit decât acea cutiuţă,  care îi revenise tatălui amicului meu. După ce s-a întors în Italia, din lagăr, a hotărât să plece din nou în Rhodos, luând cu el şi nişte fotografii ale cutiuţei, pe care o bănuia o „cheie” pentru comorile din Palat. Singura lui cunoştinţă din insulă era un bijutier, cu o mică firmă numită „Freddy d’Oro”. De acolo, din Rhodos, nu s-a mai întors niciodată. Amicul meu îşi căutase în zadar tatăl, nimeni nu mai ştia nimic despre el; nu-i rămânea decât să presupună că fusese ucis.

Cine îşi imagina că peste vreo zece ani aveam să ajung eu însumi în Rhodos, având la mine şi „schema lui Scorţea”  - pe care o identificasem şi în cutiuţa gravată. Cutre­ierând insula, furnicar multinaţional, nu am găsit nicăieri firma „Freddy d’Oro”, dar în faţa vitrinei unui aurar am rămas stupefiat: la loc de cinste era expusă... o cutiuţă, la scară mică, identică celei găsite în mâna lui Maximus Aedificator. Am intrat, întrebând patronul dacă a auzit despre firma pe care o căutam. Am aflat că  Freddy murise de câţiva ani, dar acest lucru nu mi-a şters curiozitatea. Am revenit în anul următor, ducând cu mine un aparat de telemetrie, cu care am început să măsor, la Palatul Maeştrilor, unghiurile cons­trucţiei. Toate scădeau, de la o latură la alta. „Schema lui Scorţea” era însăşi harta Palatului Maeştrilor! I-am telefonat prietenului meu din Italia, care a obţinut aprobări de la poliţie să cerceteze palatul din toate unghiurile. Presupunea că tatăl său fusese ucis pentru că ştiuse secretul unor eventuale ascunzişuri din labirint şi că acolo trebuia să-i caute scheletul. Acesta a fost începutul nuvelei scrise de mine ulterior, Hieroglifa hazardului, în care am continuat, în ima­ginaţie, acele căutări care n-au putut fi desăvârşite în realitate.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul