Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Resemnarea la români

        Petre Rău

Sunt tentat să nu-i mai cred pe cei care ne vorbesc despre spiritul românesc căruia i se potriveşte ca o mănuşă creştinismul (de fapt, ortodoxismul), la starea în care ne aflăm noi. În Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul III, autorul Dan Puric tocmai asta vrea să demons­treze. Că în matricea sufletească a poporului român atitudinea faţă de moarte este una blândă, de resemnare şi împăcare cu moartea.

Credinţa în nemurire a dacilor, liniştea „în faţa morţii“ sunt ştiute. Din acest punct de vedere s-ar putea spune, aşa cum sugerează şi Dan Puric, că atunci când a venit peste noi creştinismul, ne-a găsit aproape pregătiţi sufleteşte. Dar a luminat creştinismul acest popor, ce a adus el bun?

Aşa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, creştinismul românesc, instaurat paşnic, a fost unul de dor şi de taină. Remarca de bun-simţ a marelui om de spirit, în care eu personal cred, nu mă poate opri însă să nu observ că această latură „de dor şi de taină“ a creştinismului întronat pe meleagurile noastre nu prea a fost comună şi altor popoare. S-ar putea zice că poporul român a apărut în istorie în paralel şi chiar prin simbioză cu creştinismul ortodox. Suprapus, practic, peste teismul solar existent, creştinismul a pătruns mai ales cu sensul său bizantin, lăsând totuşi nealterată o parte din componentele religioase ale acestui neam.

Afirmaţia lui Husserl: „câtă aparenţă, atâta fiinţă“, invocată în studiul lui Dan Puric, este, într-adevăr, una esenţială, dar ea se referă la cu totul altceva decât la viaţă şi la moarte. De aceea, ea nici nu are vreo legătură cu răspunsul ţăranului român, cum că „Viaţa-i viaţă, dar şi multă nălucire în jur“, care reflectă aproape exact filozofia românului despre viaţă. Viaţa este un chin, ce mai contează restul? Acesta este un prim sens al rostirii pline de încărcătură a ţăranului român. Nălucirea, într-o accepţiune mai largă, poate însemna şi taină, dar sensul exact este acela că viaţa nu i se oferă românului dreaptă, aşa cum ar vrea-o el, cinstită şi curată, aşa cum şi-ar dori el să fie, ci ca o dezordine perpetuă care îi tulbură des liniştea mult râvnită.

Calitatea de „înţelepciune duioasă“ a poporului român este, probabil, adevărată, dar nu cred că are legătură cu împăcarea în faţa morţii, cu acceptarea acesteia „ca o curgere“. Nu creştinismul a indus această însuşire poporului român, ci suferinţa. Suferinţa i-a conturat profund atributele de resemnare, de acceptare a vicisitudinilor vieţii, uneori extinse până la laşitate.

Îmi amintesc bine de lecţiile de istorie din şcoli când mereu era subliniat faptul că acest popor a fost dintotdeauna paşnic, şi constatasem chiar şi singur că nu prea ne-am implicat, ca naţiune, în războaie de cotropire. Poate acestea s-au întâmplat pe vremea traco-dacilor, aşa cum atestă azi unele dovezi, dar aproape deloc după ce a venit creştinismul peste noi. În schimb, istoria ne demonstrează că aproape toate celelalte popoare au avut această îndrăzneală, unele chiar au venit peste noi şi ne-au cucerit şi recucerit sute şi sute de ani la rând. Şi cu ce ne-am ales? E clar că din asta nu rămâi cu altceva decât cu resemnarea, decât cu filozofia împăcării cu chinul şi moartea.

În concepţia filozofică a poporului român, pe primul loc este pus sufletul. În spaţiul mioritic, moartea este o resemnare, dar cauza acestei resemnări este nu o credinţă nestrămutată, ci o consecinţă a chinului prelungit. Să ne referim aici şi la faptul că folclorul autohton ne oferă el însuşi numeroase argumente categorice în acest sens. La nici un alt popor nu întâlnim atât de pregnant cântecul de dor, de jale, de durere, de haiducie, de înstrăinare, blestemul, bocetul, descântecul, doina ş.a.

În studiul citat, Dan Puric recunoaşte că: „Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie“. Din păcate, constatarea că nu groaza i se întipăreşte românului în faţa morţii, ci o „decentă împăcare“, nu reprezintă nimic nou. N-am cum să cred în defetismul românesc, şi nici nu pot să pun deoparte argumentele raţionale care conduc la o altă concluzie. Dispreţul şi indiferenţa sunt caracteristici pe care le vedem clar astăzi, şi dacă ele nu s-ar manifesta şi nu le-am simţi pe propria noastră piele, poate că nici n-am crede că există. Dar cum să nu crezi în aceste „vocaţii“ pe care le vezi, le simţi şi le trăieşti „în direct“?

Însuşi finalul bocetului din zona maramureşului citat de Dan Puric invocă o dovadă a saţietăţii vieţii în suferinţă a românului: „Că eu lumea mi-am urât / Mi-e dor numai de Mormânt“.

Tocmai am primit de la un prieten care locuieşte în Canada câteva din memoriile sale de prin zona Olteniei. Îmi mărturisea că bunica lui, o femeie muncitoare de la ţară, săracă de-a binelea şi cu mulţi copii, în preceasul morţii a pus mai întâi mâncarea la foc, apoi a cerut să fie îmbrăcată în straie de moarte.

În aceste coordonate, întrebarea românului „Dacă există viaţă înainte de moarte“ este una aproape firească, ea referindu-se la traiul crud de care are parte în timpul vieţii, la chinul vieţii, şi nu la sublimul ei. Reprezintă, într-adevăr, aşa cum observă şi autorul studiului, „sensul vieţii şi al morţii“ al acestui neam. În mod paradoxal, la români, viaţa se întunecă şi moartea se luminează, şi nu invers. Avem, astfel, de-a face cu o înspăimântătoare „inversare ontolo­gică fără precedent la alte popoare“.

Nu pot fi de acord cu cei care susţin ideea că ispita materială nu există la români. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Făt-Frumos  cere tatălui său nemurirea în loc de bogăţie, dar această solicitare este atât de rară în literatură, atât în cea orală, cât mai ales în cea cultă! Putem oare considera această rugăminte ca pe o cerere ce s-ar putea constitui într-un argument solid pentru a susţine o atare însuşire a acestui neam, aceea de dezinteres faţă de tentaţia materială? Acest atribut nici măcar nu este adevărat, căci simţim cu toţii azi cum se manifestă din plin.

Dorinţa de nemurire a lui Făt-Frumos, deşi se dove­deşte, până la urmă, inutilă, este privită ca „o îndrăzneală creştină, nu o obrăznicie“. Ea poate că are păcatul că este excepţie, şi nu regulă în tradiţia filozofică a acestui neam. Poate nu întâmplător ideea comunistă a egalităţii impuse în faţa tentaţiei materiale mai prinde uneori aripi chiar şi azi, mai ales că nu contrazice într-atât de flagrant principiul creştinismului.

Paradoxal, românii nu acceptă nici un conducător, deşi asta e ceea ce le-a lipsit cel mai mult de-a lungul unei istorii de două mii de ani. Aventurile transhumanţiale, de pildă, nu aveau nimic în comun cu ideea unui stăpân al omului. De altfel, poţi să-i numeri pe degetele de la o singură mână pe conducătorii cu adevărat stimaţi de acest popor.

Constantin Noica ne-a vorbit despre ieşirea din Fire în Fiinţă, dar să ne amintim că tot el este cel care a observat că la români nu există nici un sinonim pentru cuvântul „devenire“, ceea ce ar echivala cu faptul că niciodată acest neam nu a fost interesat de sensul acestei filozofii, cea a devenirii. Iar sesizarea lui M. Vulcănescu referitoare la faptul că poporul român trăieşte esenţial în virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie este şi ea un argument în plus pentru ideea resemnării la români.

Celebrul vers eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ poate fi o lecţie fundamentală a creştinismului cu privire la învăţarea muririi. Dar, prin simpla citare a acestui vers singular, am putea înţelege, într-o accepţiune obişnuită, că avem de-a face cu un ţipăt sfâşietor şi penetrant, care trimite la o sete de nemurire. Dar nu trebuie uitat sensul întregului poem, Odă în metrul antic, din care face parte versul. Sensul real este unul plin de simboluri sugestive ale suferinţei, ceea ce ar justifica pe deplin şi această învăţătură a morţii. Este o invitaţie de a medita profund asupra morţii, tocmai ca să regăsim adevăratul sens al vieţii. Să nu neglijăm şi faptul că primul vers din poem a suferit mai multe variante, iar acestea ne-ar putea dezvălui într-un fel semnificaţia pe care marele poet al românilor a intenţionat să o cuprindă.

Dar şi acest exemplu se poate constitui, din experienţa mărturisită de poet şi revelată ca atribut esenţial al poporului din care el însuşi făcea parte, într-un argument pentru a susţine ideea de împăcare în faţa morţii a românului şi acceptarea ei cu prea multă uşurinţă. De altfel, este mai simplu să întrevezi în acest vers substanţa acestui argument decât, de pildă, revelaţia tainei morţii drept cale de renaştere în spirit.

Spirituala trudă telurică, dusă până la culmi de suferinţă, îi trezeşte românului dorinţa de abandonare. Când eşti tânăr moartea ţi se pare atât de departe, încât îţi este imposibil să te gândeşti la ea cu adevărat. Însă pentru un spirit chinuit, fie el tânăr şi plin de vitalitate, viaţa clădită pe eşafodajul durerilor şi loviturilor de tot felul devine derizorie şi chiar insuportabilă.

Aş aminti aici şi un proverb japonez care spune: „cine moare înainte de a muri nu mai moare atunci când moare!“, care face trimitere la aceeaşi idee. Mulţi se retrag din faţa suferinţei, mai ales când nimic din dulceaţa vieţii nu se întrevede.

Înspre bătrâneţe simţim că murim, trăirea în limitele strâmte ale cărnii poate deveni absurdă. Moartea începe să pară plină de voluptate, o voluptate din care îţi vine să guşti, cu toate că asta te face să simţi că mori. Conştiinţa caută un sens morţii şi începe să se obişnuiască cu ideea esenţialităţii ei. În faţa îndoielilor de tot felul devenim conştienţi de faptul că propriile vise sau aspiraţii ne pot aduce în faţa morţii.

În fine, în acelaşi studiu se vorbeşte şi despre faptul că matricea aceasta creştină dezvoltată până în ultima celulă a românului nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. În plus, există cumva o genă a acestui popor care ne-ar ajuta să reînviem de fiecare dată, precum pasărea Phoenix din cenuşă. Argumentul suprem invocat în spiritul acestor idei ar consta, vezi Doamne, tocmai în nenorocirile care s-au abătut asupra noastră prin teroarea comunistă. Nici un cuvânt însă despre faptul că o parte semnificativă a acestui popor a aplaudat aşezarea ciumei comuniste pe pământul sfânt al său, a îmbiat-o şi i-a conferit chiar grad de statură perfectă. Se uită că au existat trădători şi iude peste tot, vreme de cincizeci de ani şi nici astăzi călăii de atunci n-au dispărut. Se trece cu vederea faptul că deasupra acestui popor nu a existat atunci un Dumnezeu şi nici credincioşii şi slujitorii lui n-au fost deloc pe aproape.

România este comparată azi cu un copac uscat care şi-a pierdut frunzele. Ne-am liniştit la gândul că cea mai recentă cruzime a omului asupra omului a existat nu numai la noi, ci şi în tot ghetoul estic. Ne-am resemnat uşor şi am fost îndrumaţi să iertăm şi să nu ne mai aducem aminte.

Mântuirea o aşteptam şi atunci, şi acum, de la americani. Ei ar fi trebuit să vină şi să ne salveze de propria noastră mutilare trupească şi sufletească. Nu cumva, mai degrabă, în creştinismul nostru estropic, nu este vorba de o fabricare de sensuri, ci de o bulversare a acestora? Sensurile existau, se aflau în noi, ele ne-au fost date demult, dar noi ce-am făcut din ele? Nu cumva ţara aceasta este creştinată doar în obiceiuri, în gestică, dar nu şi în suflet?

Nu istoria a murit, nu a devenit ea din ce în ce mai violentă, mai arogantă, mai necruţătoare şi mai perversă. Istoria doar nu este scrisă. Se trăieşte întru minciună, întru sfidare, întru păcat.

Suferinţa oamenilor s-a mărturisit şi s-a ridicat în rugăciuni pure către Dumnezeu şi s-ar părea că disperatul apel al românului nu a fost înţeles. În aceste circumstanţe, nu este cumva vina noastră că poate nu suntem chiar creştini adevăraţi? De unde această nezdruncinată şi permanentă afirmaţie că suntem buni creştini? Dacă nu din trufie şi aroganţă, atunci din ce? Adevărata credinţă nu se dezvăluie, nu se mărturiseşte, nu se strigă în gura mare, ci se practică. Iar aplicarea ei se face în suflet, nu în gesturi şi vorbe. Numai cei fără de Dumnezeu ne cer să iertăm, în numele credinţei, aproape orice. De fapt, ei pretind să-i iertăm tocmai pe cei care păcătuiesc permanent. Iar noi perpetuăm această trudă fără să ne pese de ce se întâmplă mai departe cu noi.

Este adevărat că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit azi om modern, lepădându-şi în grabă haina comunistă pentru una capitalistă. Dar nu prea întâlneşti în această ţară spirite înalte care să-i înveţe cu adevărat pe oamenii de rând cum să fie izbăviţi de chinul lor zilnic. Ba, dimpotrivă, omul de rând este trimis către credinţă oarbă, către supunere, pentru el sunt născocite tot felul de exemple de suferinţă exemplară, de sacrificiu, de renunţare, şi niciodată nu sunt îndemnaţi la implicare.Astfel că leacurile preferate de români pentru suferinţă sunt analgezicele şi lamentaţiile. Iar resemnarea este o opţiune aproape ideală, chiar şi în faţa morţii. Creştinul român a fost îndrumat să-l roage pe Dumnezeu să mântuiască lumea şi pe el. Însă, nu mai degrabă ar trebui să pună umărul la acest efort de încreştinare veritabilă atât de mult hărăzită?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul