Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istorie, cronică, poezie şi meditaţie

        Dan Cristea

Istoria unei familii armeneşti („letopiseţul familiei mele“, scrie Varujan Vosganian), sosite în România antebelică în urma unor evenimente tragice care au însângerat definitiv un întreg popor şi cronica unei comunităţi, trecute prin masacre şi pribegii, ca şi prin experienţa răscolitoare a două războaie mondiale, se intersectează şi se oglindesc deopotrivă în această carte cu faţete multiple, atât de roman istoric cât şi de memorialistică, dar pe care, din punctul de vedere al compoziţiei, ar denumi-o probabil cel mai bine termenul de roman cu sertare.  În această privinţă, Varujan Vosganian vorbeşte exclusiv de o „poveste“, rezervându-i autorului rolul de povestitor. Povestitor impersonal, „prezenţă întâmplătoare“, cum reiese din acest paragraf: „Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte de a deveni o carte. Şi nu a început cu Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor“.  Dar şi povestitor care se povesteşte pe sine, ca eu care scrie, ca „un fel de scrib care vrea să îndrepte greşelile vechi“ sau ca un „eu“ care scrie, printr-un soi de multiplicare, de realitate în trepte, despre povestitorul Cărţii şoaptelor. E un mod de a strecura printre rânduri ideea că obiectivitatea şi subiectivitatea, adevărul documentar şi ficţiunea personală, experienţa colectivă şi experienţa intimă se împletesc în scrierea autorului.

Ca memorialist, Varujan Vosganian, născut în 1958, evocă admirabil, în primele trei capitole ale cărţii, oraşul copilăriei (Focşani), lumea bunicilor şi a celorlalţi bătrâni armeni din preajmă („Mai toţi oamenii în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni“), neamul care „s-a încrucişat cu istoria“, bisericile şi cimitirul comunităţii, „fascinaţia tejghelei“ („bunicii au fost negustori“), magazinele câte mai rămăseseră, vânzătorul de halviţă, dubaşii din fruntea cortegiilor funerare („vestitorii morţii“), respiraţia adaptată la ritmul anotimpurilor („Noi respiram în ritmul anotimpurilor şi adulmecam, astfel, mirosul crud al florilor de primăvară, aromele grele şi uscate ale verii, aburii cazanelor de magiun, ţuică sau bulion toamna şi apoi mirosul metalic al zăpezii“).  După cum se poate observa şi de aici, olfactivul („Dintre toate simţurile, mirosul este cel mai  încărcat de memorie“) furnizează cele mai multe senzaţii evocative, copilăria putând fi povestită astfel prin mirosuri specifice, ca mirosul aluatului cald, cel al fructelor, al cotloanelor sau prin aroma indelebilă a cafelei.

Pe de altă parte însă, bunicii, rudele, cunoscuţii din jurul familiei („bătrânii armeni ai copilăriei mele“) constituie cu toţii memorii vii ale pogromurilor şi deportărilor, ale masacrelor şi exterminărilor din 1915, anul primului genocid al se­colului douăzeci („Bunicii mei, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, au înţeles din secolul lor doar cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te-ai născut. Bătrânii armeni ai copilăriei mele nu au avut niciun mormânt la căpătâiul căruia se stea şi să-şi plângă părinţii. Şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit şi, aşa cum evreii îşi aşează chivotul şi fac în jurul lui templu, tot astfel, când poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă“). Câteva, alte incursiuni în amintirile bătrânilor ne poartă în anii tulburi, de imediat după război, în anii primelor arestări securiste, ai arderii cărţilor interzise, ai propagandei bolşevice făcute printre armenii din România de a se repatria în Armenia sovietică. Unii dintre armeni cad victime propagandei şi au de suferit, ajungând chiar a fi deportaţi în Siberia.

Capitolul trei al romanului, care începe prin anunţarea asasinării lui Kennedy (1963), ne face cunoştinţă cu comitetul parohial al armenilor din Focşani, din care face parte şi bunicul Garabet, comitet ce-şi ţine şedinţele de taină, în genere anticomuniste, în cimitir, într-un cavou gol. Oamenii vorbesc în şoaptă despre evenimente vechi şi noi, despre poveşti şi legende ale comunităţii („În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă“) şi ascultă în acelaşi timp ştirile posturilor de radio interzise la un vechi Telefunken ascuns în cavou. Toate scenele acestea de conspiraţie sunt observate, bineînţeles, şi cu o bună doză de umor, astfel că atunci când cineva întreabă cine mai sunt şi vietnamezii care le dau de lucru americanilor i se răspunde că sunt „tot un fel de negri da’ galbeni“.  Din şoaptele rostite aici şi în alte locuri, căci „această carte s-a trăit înainte de a fi scrisă şi, mai ales, s-a citit în şoaptă“, se nasc însă poveştile fabuloase, niciodată spuse pe de-a-ntre­gul, care constituie romanul. Una dintre ele are drept sursă comentariul la o fotografie („În Cartea şoaptelor, fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii“), păstrată în cavou şi care îl înfăţişează pe Onik Tokatlian, comandant de cursă lungă şi erou de război. Acesta intră în conflict cu Mesia Khacerian, comunist ilegalist, apoi comandant al Securităţii în judeţul Constanţa, care îi cere ofiţerului să nu se mai întoarcă în ţară după o călătorie. Ofiţerul se si­nucide. Suntem în primii ani postbelici.

Tot de la un comentariu la o fotografe (cadavrul lui Iorga asasinat în pădurea Strejnicu) pleacă fascinanta poveste despre armele, niciodată găsite, ale generalului Dro, numele de gherilă al generalului Drastamat Kanayan, fost ministru al apărării în timpul scurtei existenţe a Republicii Armenia şi erou armean antibolşevic. Generalul înfiinţase în România un centru de recrutare pentru Legiunea armeană, pe care o antrena în pădurea Strejnicu, şi cu care intenţiona să lupte, de partea germanilor, împotriva Armatei Roşii. Totul s-a dovedit o iluzie catastrofală, exprimând însă nostalgiile multora, trăirile în imaginar, visul de a reface, împotriva rea­lităţii de pe teren, Armenia istorică. De aceeaşi speţă e şi povestea care urmează („Povestea încăpăţânării lui Harutiun Khântirian“), aceasta provocându-i autorului una din cele mai interesante meditaţii din carte: „Pentru mine, povestitorul, este destul de greu să păstrez firul poveştii. Ea pare întretăiată, ca o carte citită la lumina fulgerelor. Poate că în loc de Cartea şoaptelor, această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii. Căci ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său. Şi cum realitatea este rareori leacul realităţii, bunicii mei şi bunicii bunicilor mei păreau că se învârt în cerc, reîntâlnind aceleaşi dureri şi vedenii. Lăsând în urmă lucrurile reale, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau şi cele care, existând, ei se încăpăţânau să le vadă altfel cum sunt“.

O poveste palpitantă, de conspiraţie şi aventură, de răzbunare şi spirit justiţiar este cea a lui Misak Torlakian, care începe în capitolul cinci al cărţii, continuă în zece şi se termină în ultimul, capitolul al doisprezecelea, când eroul neînduplecat al vindictei, născut în 1890 la Trabizonda, şi înarmat întotdeuna cu un Mauser, moare în 1968, în California, la Montebello. Cum scrie autorul, „povestea lui Misak Torlakian este povestea unui sentiment, setea de răzbunare“. Dimpotrivă, o istorie a măririi şi decăderii, a generozităţii, dar şi a ironiei sorţii  ar avea în vedere „povestea testamentului lui Hartin Fringhian“. Pribeag la Constanţa, armeanul ajunge repede negustor de vază şi un om foarte bogat. Proprietar de fabrici de zahăr, trăieşte naţionalizarea de la 1948, e deposedat de tot ce are, iar de frică fuge în munţi, îmbrăcat în smoching, adăpostindu-se la o stână. Are cu el testamentul, în care continuă să înscrie legatari, nerealizând faptul că actul nu mai are nicio valoare în noile condiţii impuse proprietăţii. Moare sărac, având bani doar cât să-şi cumpere cele necesare înmormântării. Naraţiunea cea mai zguduitoare a volumului rămâne însă, fără îndoială, „Povestea lui Yusuf“, relatare a infernului pe care au fost constrânse să-l parcurgă, în 1915, convoaiele de deportaţi armeni, trecute prin deşerturile Mesopotamiei şi lăsate pradă jefuitorilor, bolilor, mizeriei, foamei şi morţii. „De la Mamura până la Deir-ez-Zor, pe o distanţă de trei sute de kilometri, un popor întreg a parcurs cele şapte cercuri, adică drumul iniţierii pentru moarte“. Din familia lui Sahag Şeitanian, compusă din cinci persoane, va supravieţui astfel numai băiatul, viitorul cumnat al bunicului Garabet Vosganian.Un sentiment tragic al istoriei, care se exprimă atât prin ideea morţii ineluctabile, cât şi prin ideea unei osânde fără vină, a unei fatalităţi absurde, îl face pe Vosganian să afirme că „deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, cartea nu este o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi“. Povestitor excepţional de înzestrat, având forţa comunicării persuasive şi subtila penetrare a analistului în materie de stări de conştiinţă, Varujan Vosganian scrie deopotrivă o proză poetică (uneori chiar excesiv poetică), meditativă şi profundă, alegând ataşamentul faţă de memoria identitară drept calitate principală. Populată cu personaje reale, cum ne asigură scriitorul, cartea reconstituie episoade istorice dintr-o istorie suferindă, dar şi portretul unui destin colectiv şi individual, proiectat pe dramatismele şi erorile secolului care a trecut. O carte precum un „memento“.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul