Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dansatoarea

        Paul - Gabriel Sandu

Povestirea lui Mori Ôgai, Dansatoarea, publicată de curând la Editura Humanitas, este surprinzătoare prin abilitatea şi forţa scriiturii care reuşeşte, de-a lungul a numai câteva zeci de pagini, să lumineze din diverse perspective ceea ce ar fi putut foarte bine să facă subiectul unui roman de câteva sute de pagini. Personajele, gândurile şi trăirile lor nu sunt însă în nici un caz superficial construite, iar gesturile şi alegerile lor, prinse uneori în câteva cuvinte – „surprinsă şi impresionată, duse la gură mâna pe care i-o întinsesem de rămas-bun, lăsând să curgă pe dosul palmei mele lacrimi arzătoare” (p. 29) –, sunt de o complexitate şi veridicitate demne de cele mai elaborate personaje romaneşti. 

Naraţiunea lui Ôgai are farmecul şi precizia unei fotografii. O fotografie care surprinde întâlnirea dintre două culturi şi viziuni despre lume – cea japoneză şi cea occidentală – în fond, radical diferite, ce par totuşi, pentru o clipă, că pot convieţui, că valorile lor pot fi puse laolaltă. Numai că, aşa cum într-o fotografie abia o privire atentă poate cuprinde semnificaţia întreagă a unui gest, ceea ce pare a fi o bună întâlnire se dovedeşte a fi un eşec definitiv şi total. Tot dramatismul şi intensitatea întâlnirii (nereuşite?) dintre cele două lumi sunt concretizate în întâlnirea aproape întâmplătoare dintre doi tineri: Toyotaro, un student japonez care învaţă în Germania graţie unei burse oferite din partea propriei ţări, şi Elise, o tânără fată, nevoită să lucreze ca dansatoare pentru a-şi putea ajuta mama copleşită de dificultăţile materiale.

Întâlnirea dintre cei doi nu are, până la urmă, nimic spectaculos în ea. Un tânăr vede o fată plângând şi se hotărăşte să o ajute. Îi aşază în pumn câteva mărci de argint, apoi, înţelegând că situaţia fetei care avea nevoie de bani pentru a-şi putea îngropa tatăl este cu neputinţă de rezolvat numai cu atât, îşi desface ceasul de la încheietură şi i-l oferă. Gestul lui pare a fi de un altruism desăvârşit. Din acest punct, lucrurile se desfăşoară firesc între cei doi, chiar dacă „printre rezidenţii japonezi s-a găsit cineva cu limbă rea, pe care mă abţin să-l numesc, ce s-a grăbit să-i povestească superiorului meu că frecventam regulat sălile de spectacole şi mă destrăbălam cu actriţele” (p. 30).

Toyotaro primeşte cu o resemnare seni­nă retragerea bursei sale, chiar dacă acest lucru avea o însemnătate foarte mare nu doar pentru cariera lui viitoare, ci mai ales pentru posibilitatea terminării studiilor la Universitatea din Berlin, ameninţând şederea lui acolo. Toyotaro este însă hotărât să nu se despartă de Elise. Ba, mai mult decât atât, având el însuşi de acum dificultăţi financiare, se mută în casa mamei Elisei, unde i se oferise o cameră, a cărei chirie o putea plăti fără dificultate. Între timp, sentimentele dintre cei doi se transformaseră în dragoste, „perspectiva de a o părăsi [...] devenind de nesuportat” (p. 34).

Cu toate acestea, un eveniment aparent deloc important – o întâlnire cu un prieten mai vechi al lui Toyotaro – avea să schimbe definitiv soarta celor doi şi să transforme fericirea lor în opusul ei. Aizawa Kenkichi, cel care reuşise să-i găsească lui Toyotaro, atunci când acesta rămăsese fără bursă, un post de corespondent de presă, oferindu-i astfel şansa de a câştiga suficient pentru a se întreţine, avea să vină cu o nouă propunere. Mai întâi, îl convinge să plece în Rusia, unde avea să-l însoţească, pe post de traducător, pe contele Amakata, apoi aranjează în aşa fel lucrurile, încât să dea de înţeles contelui că prietenul său nu şi-ar dori nimic mai mult decât o întoarcere în propria ţară, beneficiind de încrederea aceluiaşi ministru de Externe pe care îl însoţise în Rusia.

Toyotaro nu poate refuza propunerea venită din partea contelui, deşi regretă hotărârea încă înainte de a o lua. Însă spiritul în care a fost educat şi crescut, hotărârea de a se întoarce în ţară şi de a-şi construi o carieră îl fac să nu ţină seama nici de pro­priile sentimente şi nici de cele ale Elisei. Deşi hotărârea, odată luată, nu mai poate fi revocată, îl frământă totuşi îngrozitor: „Chiar şi cu o tărie de bronz, cum puteam să-i spun Elisei despre întoarcerea mea?! Am părăsit hotelul într-o stare de rătăcire fără egal. Dezorientat complet, înaintam pierdut în gânduri, încât a trebuit să fac salturi înspăimântate de câteva ori pentru a evita, sub invectivele vizitiilor, atelajele cu care mă intersectam” (p. 65).

Vestea plecării lui a făcut mai mult decât să o întristeze pe Elise – cea care îşi imagina deja cât de fericită va fi „în ziua în care mă vei duce la biserică” (p. 63). Şocul pe care hotărârea lui Toyotaro l-a avut asupra „fetei incredibil de graţioase, ce părea c-ar fi putut dansa în palmele unei mâini” (p. 37) este unul neaşteptat pentru Toyotaro însuşi. Fata amuţeşte, „pierzându-şi aproape în întregime minţile şi rămase acolo dezorientată, ca un copil abia venit pe lume” (p. 70). Plecând el însuşi sfâşiat spre Extremul Orient, Toyotaro este conştient că n-a mai rămas nimic altceva din graţioasa dansatoare decât un cadavru viu, care poate fi totuşi (încă) îmbrăţişat. Această din urmă îmbrăţişare – care nu are decât formal trăsăturile unei îmbrăţişări – este poate metafora centrală a cărţii, care dă seama de o neputinţă încă mai originară, care trece dincolo de eşecul gestului dintre cele două persoane. O neputinţă care a fost asumată, în mod cert, inconştient şi care a fost negată, până în ultimul moment, chiar dacă s-a făcut cu preţul nebuniei: neputinţa de a concilia două moduri de înţelegere radical diferite a lumii, neputinţa de a te sustrage, printr-o hotărâre autonomă, perspectivei concrescute propriului sine. Neputinţa de a ieşi, cu o jumătate de pas în afara ta. De aici şi regretul violent al lui Toyotaro, cu care se încheie povestirea: „Oh! E adevărat că e greu de găsit în această lume un prieten de calitatea lui Aizawa Kenkichi! Şi totuşi, până azi păstrez în suflet o parte care-l blestemă” (p. 71).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul