Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Urna cerului

        Constantin Stancu

Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, în­cearcă să atingă acea stare de sus  care coexistă cu starea de jos din scriere. E o temă profundă, pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute.

Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri Urna Cerului, scris de poet şi publicat la Editura „ANTHROPOS - 2008“, este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.

Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer.

Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă dincolo de sufe­rinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „Şi văd peste umbră/ - umbră divină -/ din departe-n aproape/ din aproape-n departe/ (sfîrşit şi început deodată)/ cum un copil în primul său vis“.

Există un adevăr absolut care trece peste adevărul nostru intim, dar totul durează o clipă şi, dacă nu eşti atent, cerul se închide la loc: „Lângă aceste două limite/ ale absolutului/ nu există adevăruri/ lângă care poţi să stai“.

Pe calea vieţii, poetul şi cuvântul nescris, o experienţă de viitor: „Trec unul pe lângă celălalt/ singur unul însingurat altul/ copil şi imatur laolaltă poetul şi cuvântul/ nescris“.  

Poate că soluţia ar fi întoarcerea la timpul de început, dar cine poate trece de naştere înainte de a muri?

Sunt teme tulburătoare, poemele cer cititorului maturitate spirituală, presupun anumite experienţe din partea iubitorului de poezie. Scrisul lui Octavian Doclin nu este unul gratuit, majoritatea poemelor au fost scrise în Biserică, o Biserică parcă absolută, dincolo de ritualurile proprii, sub presiunea unei stări de har, unice, cuvintele care au poposit în mintea poetului s-au ţesut în poeme.

Poetul pare zgârcit cu versurile, cu acele cuvinte care intră în carnea poemului, dar nu este aşa, el este reticent la inutilitatea cuvintelor goale, se apără de năvala de cuvinte din lumea de astăzi care par a nu spune mai nimic, e doar zgomot, muget, animalul social nu e conştient de urna care există în cer, pregătită pentru cenuşa celor care vor arde, celor prinşi în plasa paingului.

Din poziţia sa spirituală, Octavian Doclin vede poemul altfel, poemul pare că s-a născut din poemă, din ceva mult mai înalt, temele povestirilor eterne din Scriptură se transferă în temele poeziei sale, e un curaj spiritual riscant, dar plin de suferinţă şi satisfacţie, e drumul spre cunoaştere prin poezie: „…din Urna Cerului arderea de tot/ a cuvintelor mute şi totuşi din cenuşa lor/ vor rodi seminţele leneşe/ cuvintele ucigaşe ale poemului“.

E o spaimă la poet de tăcerea cuvintelor care nu pot deveni poem, dar totdeauna este un alt început, focul care a ars fiinţa poetului dă naştere la noi sensuri.

În acest demers, autorul depune efortul de a rămâne lucid, de a nu arde brusc şi fără ieşire la cer:

„Hei tu cuvîntule/ intră înapoi în cuvînt/ aşa cum tu ai ieşit poemule din poem/ pe tine dragostea mea/ poema mea/ te voi renaşte/ în memoria ta/ tot astfel cum/ paingul/ îşi reface pînza“.

Sunt unele versuri care aduc ceva din frumuseţea poeziei psalm, veche şi rezistentă la modelele trecătoare ale experienţelor literare, a poeziei care trăieşte prin sine: „… Nu-ţi vor strivi în spaţiul dintre cuvinte/ demnitatea/ poe­tule of poetule…“ sau „priveşte poetul viaţa lui/ (prin  lacrima de pe obrazul mamei în/  rugăciune)“.

Aceste versuri atrag atenţia asupra şansei poeziei de a purifica existenţa noastră: „…aşa cum roua din Urna Cerului/ s-aşterne acoperă şi îngheaţă/ banalitatea supunerii vieţii/ în poemul ce va să fie/ scris“.

Sunt şi versuri care ne aduc aminte de fragilitatea vieţii: „Porunceşte timpului/ să stea atunci/ cînd tremură frunza plopului/ dacă poţi“. Renunţarea poetului la semnele de punctuaţie, la virgule ori la punct, la logica din versul alb, sunt semne că trebuie să fim atenţi la poezia din poem, la versul care exprimă ceva adânc. Datarea poemelor ori stabilirea locului unde au venit la poet, sau preluarea rigorii logicii Biblice în lite­ratură, ca transfer de autoritate spirituală şi puritate, ori numirea persoanelor care au intrat în ţesătura poemelor ne focalizează atenţia spre evenimentele spirituale care au marcat existenţa autorului în mod important: „…iar în faţa ta / stă Urna Cerului / aşteptând să ţi se deschidă/ cum o altă Mare Roşie. / 29. Sfârşit de poem)                                                                                                                          
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul