Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Matei Călinescu şi paradoxurile recitirii

        Adrian G. Romila

Din uriaşa operă de teoretician literar a regretatului Matei Călinescu, cartea despre poetica relecturii rămâne cel mai important punct de reper. Îndrăznesc să o pun înaintea altora şi chiar înaintea celebrei lucrări dedicate modernităţii (Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism, 1987 pentru ediţia americană, 1995 şi 2005 pentru traducerea românească), în primul rând pentru că opera în cauză reprezintă un demers original, care sistematizează şi creează argumente în favoarea unei universalii teoretice inexistente ca atare în altă parte. În al doilea rând, Rereading (1993 pentru ediţia în engleză, 1994, 1998 şi 2007 pentru cea în română, cu titlul A citi, a reciti) se numără printre puţinele încercări serioase de conceptualizare a hermeneuticii literare aparţinând unui autor român. Lucrul e demn de luat în seamă, cu atât mai mult cu cât reuşitele analoage ale unui Ioan Pânzaru (Practici ale interpretării de text, 1999) sau Paul Cornea (Interpretare şi raţionalitate, 2006) încercau doar să aşeze domeniul delicat al receptării textului într-un context în care acesta lipsea, cu instrumentele solide furnizate de filozofie, filologie şi psihologie. Cartea lui Matei Călinescu, în schimb (cu rezerva că nu a fost scrisă ab originem în cadrul culturii natale), vrea să subsumeze hermeneutica literară unei singure activităţi, denumite de el recitire. Folosind, desigur, acelaşi instrumentar. În ce măsură reuşeşte, voi arăta mai jos, încercând să decupez din fascinanta lucrare a savantului româno-american doar armătura pur teoretică, fără extraordinarele exerciţii de interpretare aplicate pe textele literare dragi autorului (din Cervantes, Henry James, Proust, Borges, Mateiu Caragiale, Nabokov, Robbe-Grillet). Citatele, la care nu voi preciza pagina, sunt din ediţia A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Polirom, 2007, în traducerea lui Virgil Stanciu.

Oricine reflectează naiv asupra a ceea ce ar putea fi recitirea poate spune, pe bună dreptate, datorită prefixului, că e vorba despre o nouă lectură a unui text care a mai fost citit înainte. Dacă prima lectură abia desţeleneşte înţelesurile unui text, pradă unei prime impresii lineare, proaspete şi curioase, a doua lectură e atentă la strategii, intertext şi mesaj. Faţă de lectură, spune autorul, „relectura e altceva: un proces cu o finalitate structurală, reflexivă, autoreflexivă; un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii”. De aici şi până la actul elaborat al interpretării profesionale a unui text reparcurs anume nu mai e decât un pas. „Ramele intertextuale” ale recitirii exact asta sunt, strategii de constituire a mesajului textului, în funcţie de perspectiva abordării lui. Nu va rezulta, desigur, o interpretare definitivă şi simplă, ci ipoteze circumscrise metodologic, conform cărora textul care a părut liniar, la început, e, în final, o „tapiserie textuală complicată”.

Matei Călinescu e conştient, însă, de aparenta precaritate a postulării unui concept de recitire, deosebit de citire, mai ales în cazul unor lectori profesionişti, pentru care prima lectură nu e niciodată pur inocentă. Această îngrijorare teoretică apare din capul locului în cartea sa, iar răspunsul e prompt: „din punct de vedere euristic, cel puţin, suntem îndreptăţiţi să vorbim de o primă lectură lineară şi de o relectură metaforic-circulară, cu precizarea că circularitatea celei de-a doua se află în expansiune naturală, că cercurile de înţelegere pe care le trasează în jurul centrului constituit de o anumită operă sunt din ce în ce mai ample şi presupun citirea şi recitirea altor opere, a multor altor opere, a tot ceea ce s-a scris vreodată”. Distincţia între prima lectură, temporală, şi celelalte, spaţiale, e discutată pe larg, în carte, pe urmele celebrei distincţii a lui Lessing între „artele spaţiale” şi „artele temporale”. Prima dată ne lăsăm prinşi în textura intrigii sau în frumuseţea metaforei, a formulărilor, citim „cu sufletul la gură”, aşteptând ca timpul să ne dezvăluie finalul. A doua oară facem conjecturi simbolice şi imaginare, aplicăm grile hermeneutice, pătrundem în ideologia Autorului impli­cit, mişcându-ne nelinear pe suprafaţa deja cunoscută a textului, concomitent cu mişcarea în interiorul cercurilor desenate de alţi lectori. Teoretic, cel puţin, în opinia lui Matei Călinescu, distincţia lectură-relectură sau prima lectură-a doua (a n-a) lectură poate funcţiona operativ, deşi el însuşi recunoaşte că uneori foloseşte termenii ca desemnând aceeaşi activitate, în condiţiile în care orice lectură profesionistă e relectură şi orice relectură e o lectură repetată.

Dar se iveşte o nouă circumspecţie: este relectura diferită de interpretare? De ce să vorbim de o „a doua lectură”, când putem mai simplu şi mai clasic s-o numim „interpretare”? Din nou, conştiinţa unei „sinonimii interschimbabile” există, în sensul în care o lectură personală, reluată, duce implicit la o interpretare personală sau, dimpotrivă, este rezultatul ei. Putinţa deosebirii între ele se bazează pe diferenţa dintre proces şi rezultat. Interpretarea se bazează pe relectură, pe mai multe relecturi, mai precis, spune autorul. Relectura e procesul, iar interpretarea e rezultatul, deşi se poate şi ca o anumită interpretare să ducă la o nouă relectură. În fine, dacă o intepretare personală presupune cunoaşterea altor interpretări precedente, atunci această interpretare personală va fi cu atât mai bine argumentată cu cât va îngloba cât mai multe reparcurgeri ale textului şi mai ales ale criticii textului. Pe de altă parte, două interpretări ale aceleiaşi opere, chiar dacă aparţin aceluiaşi cititor, nu sunt identice, în primul rând datorită dimensiunii temporal-istorice în care se desfăşoară ele. Orice nouă lectură e strict individuală şi aproape incomunicabilă, semănând cu celebrele „paradigme” ale lui Thomas Kuhn. Pentru a face experienţa lecturii comunicabilă, pentru a face inteligibil actul interpretării, e necesară relectura, care limitează efectul individualizator al timpului, personal şi epocal. Dacă prima citire e strict lineară, paradigmatică, lăsând textul într-o formă schematică încremenită, irepetabilă (chiar şi pentru un singur lector), a doua citire adaugă „o întorsătură circulară”, „o dimensiune mitică misterioasă, nouă din punct de vedere imaginativ” şi, prin caracterul ei universal-inteligibil, comunicabilă ca interpretare validă, între altele. În cazul în care interpretarea este procesul ce duce la relectură, Matei Călinescu demontează şi el, dacă mai era nevoie, conceptul de „lectură inocentă”. Recitim (sau chiar citim) o carte tocmai fiindcă deja ştim câte ceva despre ea, pentru că mesajul ei e prea celebru ca să mai fim necunoscători. Recitesc fiindcă am auzit, fiindcă mi-a spus cineva anume şi fiindcă deja ştiu câteva supoziţii cu privire la subiect, la carte, la autor, la mesaj. Din nou, lucrul e valabil pentru cititorii pasionaţi şi culţi, pentru literaţii de profesie, bine motivaţi şi capabili să se mişte lejer printre titluri şi nume de autori.

Recitirea, aşadar, e un concept paradoxal. La o primă vedere (era să spun „la o primă  citire”), existenţa lui e inutilă, el se confundă uşor cu citirea, pur şi simplu, sau cu interpretarea. La o privire mai atentă, însă, operând cu briciul ascuţit al dialecticii, recitirea îşi dezvăluie autonomia. Ea e una bazată pe insuficienţa primei lecturi şi a interpretării sau chiar pe schimbarea raporturilor dintre (re)citire-interpretare, unde, pe rând, una e proces şi alta e rezultat. Problema seamănă, întrucâtva, cu cea a cercului hermeneutic. Citim şi recitim pentru că avem deja în minte presupoziţii, preconcepţii, preintuiţii de sens, dar, în acelaşi timp, interpretările sunt validate numai de lecturi şi relecturi repetate.

Caracterul paradoxal al recitirii se observă, însă, cel mai bine atunci când e adusă în discuţie posibilitatea unei poetici a ei. O poetică a (re)citirii se bazează pe motivaţia citirii, iar în cazul literaturii, aceasta e, în principal, plăcerea, în sensul în care în plăcerea estetică sunt incluse şi celelalte motivaţii (informarea, edificarea, perfecţionarea, mântuirea etc.). Matei Călinescu susţine că „plăcerea lecturii trebuie descrisă în atâtea feluri şi din atâtea perspective disciplinare câte pot să contribuie la o mai bună înţelegere a ei”. Discipline eterogene ca antropologia culturală, lingvistica, istoria religiilor, filozofia, psihologia, teoria şi critica literară pot fi tot atâtea dimensiuni constitutive ale unor recitiri de plăcere. Lectura literară e, astfel, în opinia autorului, un fenomen heteronom, chiar dacă are la bază plăcerea estetică. „Însăşi posibilitatea existenţei unei poetici a lecturii îşi are premisa în perspectiva (re)lecturii, mai precis în situaţia paradoxală că metodele cele mai potrivite de citire a unui text (viteza de lectură adecvată, tipul de atenţie ce i se acordă, convenţiile de care trebuie să se ţină cont, evantaiul interpretărilor legi­time) pot fi determinate corect numai după ce s-a săvârşit prima lectură. Cu alte cuvinte, nu poate exista o poetică a lecturii, la un nivel teoretic conştient de sine, decât dacă se întemeiază pe conceptul recitirii.” Pe de altă parte, iarăşi paradoxal, recitirea poate pune la îndoială posibilitatea unei poetici coerente a lecturii. „Oare nu prin relectură devenim conştienţi de deschiderea textului, de gradul lui de indeterminare, de pluralitatea sa ireductibilă şi de propriul nostru rol, extraordinar de important, în definirea şi articularea se nsurilor sale? Nu descoperim prin practica relecturii că una şi aceeaşi carte nu reprezintă doar mai multe lucruri pentru unul şi acelaşi cititor, în momente sau situaţii diferite din viaţa sa?” Numărul de recitiri atente, în acest caz, va spori această incapacitate teoretică de concepere a poeticii lecturii, fiindcă, la fiecare recitire (producătoare de interpretări legitime, aş completa eu), textul îşi va spori „tapiseria” şi, deci, imponderabilele.

În ciuda aporiilor inerente, recitirea este, la Matei Călinescu, un concept-umbrelă care, din punct de vedere „euristic” (o afirmă repetat autorul), explică întregul proces de receptare şi de înţelegere a unui text literar. Încercarea de eludare a paradoxurilor recitirii nu înseamnă altceva decât recunoaşterea lor, iar teoretizarea recitirii presupune ea însăşi, ca orice act critic, nenumărate recitiri. Paradoxul lui Nabokov - „nu poţi citi o carte - o poţi doar reciti”, atât de des pomenit de autor, se confirmă din plin. Cu o uriaşă bibliografie teoretică discutată, cu oscilaţii deconcertante între aridul discurs sistematic şi sclipitorul exerciţiu impresionist, cartea despre recitire a lui Matei Călinescu mi-a reamintit, într-o modernitate în plină tabloidizare, despre plăcerea lecturii. Efortul de a supune hermeneutica literară unei analitici atât de riguroase, de complexe şi, totodată, de captivante în ilustrare îl aşază pe creatorul lui Zacharias Lichter printre cei mai importanţi teoreticieni literari de pe mapamond. Cu atât mai bine şi pentru noi, autohtonii, aş adăuga, cu mândrie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul