Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mania şi ipocrizia sfârşitului

        Bogdan Ghiu

Dacă ne-am interzis, curativ, iluzia mobilizatoare a sensului înainte, „tot înainte”, nu ne-a mai rămas decât bucuria sedentară sensului înapoi, a sensului retrospectiv: bucuria sfârşitului, capabilă să mai producă iluzia propulsiei înainte a unei specii obosite de ea însăşi. Istoria ca rachetă în trepte sau ca balast care trebuie abandonat pentru a ne putea relua „zborul”.

Dar şi această nouă aşteptare, mult diminuată, amputată, a unui sens, fie şi doar final, retrospectiv, al istoriei ne-a fost abuzată: de către media, cu ideologia ei imanentă, care ne asediază în permanenţă cu „evenimente”, parazitând nevoia de epocalitate şi simulând mutabilitatea, „progresivitatea” speciei umane. Efectul tipului mediatic de evenimenţializare a actualităţii este fluxul de „sfârşituri” care anulează, neutralizează însăşi eventuala semnificaţie epocală a oricărui eveniment. Mediatic, sfârşitul se serializează, anesteziind, prin artificializare mecanică, nevoia de sens: trăim o istorie de sfârşituri care falsifică şi abuzează atât nevoia de istorie, cât şi iluzia performativă a evenimenţialului. Tristă, amarnică operaţiune! Am devenit captivii propriilor noastre proiecţii, care ne sunt oferite, industrial, comercial, pe tavă, fiind produse în serie, global.

Aşa încât minţile lucide au devenit extrem de circumspecte, jucând tot mai disimulat şi mai diminuat jocul. Nu-şi mai permit luxul iluziei evenimentului, înţeles doar a posteriori, amputat, doar ca o confirmare ulterioară, prin ea însăşi retrospectivă, ca o consfinţire a unui sfârşit deja petrecut, decât atunci când mai multe evenimente cu semnificaţie (pur semiotică) post-finală par a constitui constelaţii istoriale, configuraţii evenimenţiale. Este nevoie, acum, de mai multe evenimente-simptom, de constituirea unui (paradoxal) macro-eveniment-fundal în raport cu care fiecare eveniment în parte, din domenii şi de niveluri diferite, să facă figură semnificativă. Percepţia sau, mai degrabă, senzaţia percepţiei, impresia de percepţie (căci percepţia ca atare este extrem de rară) are, întotdeauna, structura raportului figură-fond.

Continuităţii moderniste a progresului i-a luat, însă, locul un fel de nomadism temporal. „Globalizarea” este şi un simptom al unei de-temporalizări a istoriei. Ceea ce Bergson regreta şi critica, pe urmele lui Kant, ca structură transcendentală a umanului, spaţializarea timpului, nu numai că s-a agravat, dar s-a şi fărâmat, devenind amorfă. Modernitatea a supra-temporalizat istoria, unidirecţionalizând-o în sensul viitorului. În felul acesta, ea a falsificat şi a compromis perceptivitatea temporală a istoricului. Acum, noi respaţializăm temporalul, dar, cum spuneam, într-un mod destructurat, amorf, dezarhitecturalizat (nu mai este posibilă nici o arhitectură, deci niciun constructivism istoric): ca deşert. Încercăm, oare, să re-potenţializăm aşteptarea mesianică a istoriei printr-o inconştientă regresie la parabola şi metafora pribegiei prin deşert, ne replasăm oare, strategic-inconştient, într-o preistorie, într-o ante-istorie tocmai în speranţa unui alt fel de apropieri de istorie, a unui alt mod de acces la istorie?

Nu ştiu, s-ar putea să proiectez prea mult, să suprainterpretez această deşertificare a simţului istoric, această „curăţare” a spaţiului metaforic al istoriei de orice repere şi orientări predeterminate. Cert este că am ajuns să ne imaginăm sfârşitul, schimbarea istorică nu ca mutaţie, ci ca mutare, ca deplasare, ca regresie într-un pustiu, sperăm noi, re-potenţializant, bogat tocmai prin indeterminare: ne strângem catrafusele, strictul necesar, ce-a mai rămas, fiinţa-minimum pentru existenţă, şi ne mutăm în altă configuraţie.

Suntem, din nou, nişte triburi migrante şi nu mai percepem istoria decât cel mult ca repunere în mers prin pustiu. Plecăm, din nou, la drum, dar, tocmai, fără drum.

Asta pare a precipita, ca răspuns global imediat, noua ideologie a Crizei. Un fel de modestie ipocrită, vicleană.

Din istorie n-a mai rămas decât mişcarea, deplasarea prin pustiu. Căci istoria însăşi ne-a pustiit, a pustiit realitatea. Drumul, devenit autostradă, a distrus peisajul.

Excesiv teritorializată, „lumea” a distrus „mediul”. Imaginar, noi părem a căuta, din nou, deşertul regenerator, singurul care ne-a mai rămas: deşertul ca oază, pustiul ca „virtualizare” a unor determinaţii care au ajuns să ne supra-determine. Fugim în minimal, căutăm sensul în pre-sens.   

Nu mai performăm istoria, nu mai injectăm sens istoric, nu ne mai dăm iluzia istoriei decât ca sfârşit al unor moduri colective de „aşezare” în timp şi ca abandonare strict fizică a lor şi ca plecare, din nou, în pribegie, până când vom obosi, după numai o clipă, iarăşi de mers şi ne vom reaşeza, ceva mai încolo, mult înainte, prudent, de orizont, în interiorul orizontului pustiit, pentru masa, jocurile şi poveştile următorului moment al zilei istorice.

Pentru a redeveni, în efigie, accesibilă, istoria e prescurtată.

Simulăm tot mai bine istoria. Dez-eroizată, producţia de „istorie” devine tot mai mult un gest coti­dian şi colectiv modest şi reflex, atent reţinut, dar cu atât mai victorios: istorie de-o zi, pe care să ne-o putem povesti încurajator la cină. „Sfârşitul istoriei”, „post-istoria” se traduce prin „revoluţii” performative pur discursive de post-istorii. Ne povestim zilnic sfârşituri, imaginaţia noastră a devenit una preponderent finală. Ziua şi ciclul istoric! În fiecare zi, o nouă „post-istorie” de istorisit, o nouă încheiere de sărbătorit, o nouă uşurare. Ceea ce în modernitate era macro-naraţiune a devenit ştire. Iar ştirile, ca acte de vorbire, migrează în masă spre genul, desuet istoric, al unei „filozofii a istoriei”, al unei meta-naraţiuni. Se poartă din nou Istoria. Moda Istoriei revine, pręt-a-porter modest, sobru, reţinut accesibil tuturor ca mod de gândire.

Generalizând stilul dezabuzat profetic, ironic mesianic, cinic apocaliptic, mărunt istoric devenit, parcă, stilul epocii (de fapt, al momentului tocmai astfel „epocalizat”), nu numai toţi jurnaliştii cât de cât culţi şi cu pretenţii au devenit nişte Baudrillard de serviciu, dar însuşi Spengler pare a fi ajuns columnist, trăindu-şi o neaşteptată posteritate lucrativă ca jurnalist-filozof.

Pe când, însă, Nietzsche, singurul gânditor neactualizat, rămas perfect virtual, neconsumat, dacă tot e să apucăm taurul de coarne şi să revoluţionăm, în sfârşit, nu doar epoca, ci istoria (pe care, post-istoric, suntem pe cale a o gramaticaliza ca gest inofensiv, cotidian)? Din teama de o adevărată revoluţie şi dintr-o, deja, compulsiune la revoluţie, mulţi preferă, timid, să-l „reîncarce” mai degrabă pe Marx, despre care, cu perfectă îndreptăţire, să ne amintim, Michel Foucault spunea că se mişcă, în epoca sa, „ca peştele în apă”: „dacă îl scoatem de acolo, se sufocă”.

Ne ferim, de fapt, de o adevărată revoluţie tocmai prin reevocarea lui Marx, iar filozofia a „învins”, depresiv, devenind jurnalism şi regresând la o „filozofie a istoriei” de mult depăşită. Prin gesturi de secol al XIX-lea nu se poate inventa şi îmblânzi secolul XXI, locui pustiul. Şi nu doar din pricini de anacronism cronologic.  „Gândirea critică” este pe cale de a ajunge ea însăşi ritornelă de salon şi vulgată mondială: contra-ideologie şi minţire de sine. Pură inerţie reactivă, neafirmativă, necreatoare. „Filozofie a istoriei” fără istorie şi revoluţionare nepolitică a ceva deja revoluţionat, deja revolut.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul