Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la discuţii (IV)

        Alexandru George

Într-una din paginile sale finale, de viaţă şi de carieră, G. Călinescu a făcut o mărturisire de credinţă care mie mi-a scăpat atunci şi nici nu am mai dat peste ea mai târziu, atunci când am atacat problema celui care a sfârşit prin a-şi întreţine cititorii cu cronicile „optimismului”, în care, în afară de declaraţiile de subordonare ale programului oficial comunist, se găsesc destule pagini de alt interes. O întâmplare mi-a adus în faţă volumul de 236 de pagini pe care l-a scos Al. Piru la Craiova, la editura Scrisul Românesc şi care se intitulează Literatura nouă, dar textul ce m-a atras priveşte, de fapt, istoria literară a trecutului la care el se referea în calitate de director al Institutului de istorie literară şi folclor, dar şi de autor al unei mari opere istoriografice, care fusese gândită în libertate cu vreun sfert de veac înainte. Este, după câte am înţeles, un raport făcut înaltului for ca să explice întârzierea (pentru şefii săi de acum) scandaloasă a apariţiei Istoriei literaturii române, girată de Călinescu şi elaborată de Institutul Academiei pe care-l conducea. Volumul I va vedea însă lumina tiparului abia în 1970 şi va fi urmat de încă două, căci iniţiatorul seriei, nici până azi încheiate, părăsise această lume.

...Dar nu-şi părăsise şi cititorii, dacă mi se îngăduie exprimarea contradictorie, căci el a continuat să fie nu doar un mit întreţinut de fanatici, ci şi un autor, avid căutat de cititorii, mai vechi şi mai noi, care doreau cu adevărat să-l cunoască.

Observaţia asupra căreia mi-a căzut privirea e de o importanţă capitală pentru înţelegerea unei situaţii care a dominat începuturile literaturii noastre artistice şi perioada romantismului, cu care va avea directe atingeri: „În vreme ce în literatura occidentală meditaţia religioasă se continuă fără ruptură, fie în sens catolic, fie în senst protestant, luteran, hughenot sau măcar jansenist, Calvin, Pascal, Bossuet, Chateaubriand, Lamartine, Verlaine străbătând la distanţă acelaşi drum, la noi, literatura începe prin a fi decis profană. Erotica neogreacă, mica poezie franceză de la momentul Parny, cea italiană de tipul Vittorelli atrag pe poeţii indolenţi şi voluptoşi aparţinând clasei feudale. Ideologiceşte, ei iau contact cu senzualiştii, cu enciclopediştii, fiind îndeobşte «voltairişti», fără a fi ei înşişi nişte revoltaţi. Iluminismul înţeles conform intereselor feudale reprezintă religia lor primă. Rolul progresist pe care l-au jucat constă în aceea că, având singuri mijloacele de a veni în contact cu marea cultură, au ajutat, vrând sau nevrând, pe scriitorii din categoria boierimii mărunte şi a burgheziei să capete o conştiinţă de clasă şi o instrucţie profană de nivel înalt“ (p. 234). Deşi nu e total exactă, în detalii şi argumentaţie se resimte opresiunea marxistă la care autorul ei aderase în fine, observaţia lui Călinescu este capitală şi explică multe din această frământată perioadă istorică cu efecte literare pozitive, deşi contradictorii.

De altfel, însuşi Călinescu se grăbeşte să prevină că viziunea sa, fiind politică, ar fi prea strâmtă: „Deşi o istorie a literaturii nu explică fenomenele artistice direct prin procesele de producţie, ci prin curente, nefiind vorba de începuturi de «şcoli», ci de o luare de contact globală cu literatura clasico-romantică, prin mijlocirea foarte adeseori a înaltei societăţi ruse (cu care boierimea noastră avea chiar legături de familie), o face biografia clasei, subliniind cu roşu condiţia economică, este instructiv. C. Faca, de pildă, având putinţa să citească clasici francezi şi să cunoască  «preţioasele ridicole» ale lui Moliere, s-a amuzat pe socoteala «franţuzitelor» valahe. Piesa, graţioasă, se înscrie pe linia progresului, doar că poetul, de n-ar fi murit de boală, ar fi căzut pe baricade, de dragul târgoveţilor şi ţăranilor, am motivele mele de dubiu“. Altfel spus, în termenii noştri de azi, fără concesii făcute „marxismului“, se vede că între situaţia de clasă (a averii, a rangului) şi mentalitatea acestor stăpâni nu e nici o concordanţă, necum o determinare, fapt cu atât mai evident atunci când e vorba de poeţi.

Faca nu era aşa ceva, dar erau şi Iancu Văcărescu, şi Heliade sau Cârlova, dar şi Asachi. Or, primul (care a devenit un fel de poet naţional al Valahiei) era şi unul dintre cei mai mari boieri ai ţării, iar ceilalţi au fost atraşi de procesul de modernizare din motive politice, dar nu pentru a-şi spori sau apăra averile de zavragii. Concluzia e limpede: marxismul este inapt să explice procesele istorice, dar mai ales culturale prin care Principatele dunărene au ieşit din marasmul fanariot şi au mers pe o linie progresivă, dar şi progresistă.

O altă observaţie capitală care-l onorează pe G. Călinescu, istoriograf literar, e că în epoca romantismului european scriitorii din familii de boieri secunzi descoperă trecutul şi-l valorifică în spiritul noilor vremi; momentul memorabil este cel al „Letopiseţilor lui M. Kogălniceanu (şi într-o măsură mai mică e ceea ce ne-a dat în această privinţă N. Bălcescu). Visând un viitor de autonomie şi glorie, scriitorii din epoca romantică (romantici fără deliberaţie) s-au înflăcărat de «sufletele tari», shakespeariene, din cronici, ca Alexandru Lăpuşneanu sau Despot Vodă“ (p. 234), fapt real pe care (adaug eu, îl continuă B.P. Hasdeu, paşoptistul întârziat cu al său inventat Răz­van Vodă şi cu nu mai puţin imaginatul Ion Vodă cel Cumplit.

Momentul Daciei literare dezvăluie clar programul politic al unor poeţi care erau „visători“ la modul lor şi care au avut roluri politice din ce în ce mai importante, dovedind că autonomia esteticului nu era deloc de actualitate. Toţi devin miniştri şi unii prim-miniştri, chiar şi cel mai liric dintre ei, D. Bolintineanu, va conduce un departament ministerial sub Cuza. Literatura noastră era sub vremi în toate înţelesurile ce se pot da acestui cuvânt cu aplicaţii patriotice. Ea a mistificat asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, a compromis şi i-a îndepărtat pe gregii iniţial aliaţi, a luptat împotriva Regulamentului Organic adus de „protectoratul ruseic, deşi fusese acceptat de boierimea luminată ca un factor de introducere a lega­lismului împotriva despotismului şi arbitrarului anterior.

În ciuda unor dispariţii foarte timpurii, precum cea a lui Cârlova, cei mai mulţi dintre scriitorii începuturilor li­teraturii moderne au trăit mult; Heliade şi Asachi, Gr. Alexandrescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri sfârşesc după Eminescu şi se întâlnesc în rivalitate cu Caragiale. Cazul cel mai caracteristic este cel al lui Costache Negruzzi, debutând ca poet fără strălucire, încercând proza cu efecte melodramatice prin Zoe, pentru a-şi fixa un loc prin  scrieri de maturitate, chiar de senectute, ale unui spirit re­zervat, sceptic, de un conservatorism fără legătură cu idealurile paşoptiste şi cu avântul măcar iniţial al lui Ion Ghica şi al veşnicului tânăr şi ferice Vasile Alecsandri.

Într-un timp scurt, literatura noastră s-a îmbogăţit îndeajuns pentru a îngădui observatorului contemporan sau venit mai târziu să vorbească de periodizări, de curente, chiar de şcoli, numai că ele nu se constată totdeauna în succesiune, scrierile de notabilă varietate mai mult încălecându-se decât succedându-se. Această dificultate devine maximă în cazul în care obiectul unui studiu istoriografic este mai limitat. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane a încercat o soluţie prezentând evoluţia literaturii din câteva decenii prin evoluţia genurilor literare, dar nici acest lucru nu l-a realizat în deplină consecinţă. Istoriografii de mai târziu au ca studiu un material mult mai bogat, pe care îl pot prezenta desfăşurându-se cronologic, aşa cum fac colegii lor din Occident... Dar la noi?

Există şi la noi, ca peste tot în lume, scriitori „clasici“, „romantici“, „simbolişti“ sau „realişti“, ba chiar „suprarealişti“. Dar există şi un barochism al romanticilor sau al simboliştilor, un marcat expresionism în arta  naturalistă sau chiar realistă, un simbolism la romantici etc. etc, ceea ce tulbură uneori grav ideea unor curente în succesiune.

Primul istoriograf de mare anvergură al literaturii noastre de la origini până la izbucnirea războiului, G. Călinescu (cu atât mai mult D. Murăraşu care i-a succedat) n-a putut rezolva problema curentelor în succesiune şi a definirii scriitorilor prin operele lor. Într-adevăr, cărui curent îi aparţine Macedonski? Dar Arghezi? Dar chiar şi Lovinescu, care şi-a zis „modernist“, fără a fi exact un scriitor de acest tip? Ibrăileanu sau Stere au fost negreşit „poporanişti“, dar primul a izbutit şi în romanul psihologic, ceea ce-l aşază alături de Anton Holban şi chiar de Camil Petrescu, de M. Sebastian sau H. Blecher.

A fixa un grup de scriitori pe temeiul unei „generaţii“ nu e o soluţie nici măcar în cazul sămănătorismului, darmite în acela al tradiţionaliştilor, gândiriştilor, parnasienilor. Ce e generaţia  războiului de care se vorbeşte mai mult ca despre o certitudine? Cărui curent îi aparţine, de pildă, D. Stelaru? Dar Miron Radu Parashivescu, dar chiar şi Pavel Chihaia sau Radu Tudoran?

G. Călinescu este,  probabil, în literatura noastră, criti­cul cu cea mai lungă carieră de cititor al unui număr maxim de scriitori şi fără să fi atins vârsta patriarhilor a putut să se rostească despre scrisul lor în variate forme de contact; desigur că, în primul rând, a putut să-şi analizeze propriul său scris afirmat nu prea precoce, dar în forme variate: ca poet care a solicitat de timpuriu unele reviste, ca documentarist la Roma în stagiul său de italienist în formaţie, apoi de recenzist, de cronicar, de eseist şi chiar articler, pentru ca, după 30 de ani, să izbutească prin debutul în volum ca biograf şi exeget al lui Eminescu, apoi al lui Creangă, ca romancier, şi, în fine, Istoria literaturii... i-a consacrat o vocaţie nedezminţită până azi, când putem s-o evaluăm ca opera sa cea mai caracteristică.

După apariţia ei (dar - atenţie! - după 1941), el a declarat de multe ori că paginile răzleţe despre mulţi scrii­tori au fost absorbite în ea, dar şi că ideile şi verdictele exprimate  contrar se anulează, găsindu-şi abia mai târziu adevăratul rost, inclusiv cel de a nuanţa sau modifica o variantă anterioară.

Spre sfârşitul vieţii, el a oferit şi pagini de critică de întâmpinare, într-un moment când atmosfera cultural-politică devenise mai respirabilă; din ele Al. Piru a alcătuit un volum în care e vorba de Veronica Porumbacu, N. Labiş, Ion Bănuţă sau Marin Sorescu; e greu să vezi că ele ar fi trecut  toate, ca atare, într-o ediţie revăzută şi întregită a Istoriei sale mari. Pe cititorul de azi nu poate să nu-l izbească marea diferenţă între o recenzie sau o cronică şi o pagină de istorie literară.

Într-un volumaş aşa de succint precum Literatura nouă, se găsesc nu mai puţin de patru-cinci texte despre felul în care autorul, în sfârşit „lămurit“, înţelege rostul disciplinei pe care o profesase în libertate cu totul altfel; Al. Piru a ales pentru coperta a IV-a unul cu adevărat emblematic; în stilul său incomparabil, marele om se rosteşte aşa: „Rostul  capital al criticii rămâne acela de a saluta operele magistrale, de a le ajuta ivirea prin examene comparative, de a da din calea lor zăpada ce le împiedică să-şi croiască un drum. Şi, fireşte, având în vedere că în călimara oricărui publicist se poate afla esenţa unei virtuale capodopere, a semnala ceea ce se pare că acuză prezenţa acestei esenţa, în proporţiile cuvenite cazului, e o  fantă foarte sănătoasă, care uneori întăreşte încrederea în sine a unui tânăr şi-i dă puteri nebănuite“. E greu să găseşti undeva chiar în cele mai negre momente ale „căderii“ lui Călinescu, ceva mai inept, mai elucubrativ şi mai contradictoriu faţă de ce predictase pe vremea când era liber. (Pe cititorii neştiutori, îi informez că atunci el blama drastic, cu sarcasm pe cei ca E. Lovinescu sau conducătorii de reviste, care-i încurajează pe tineri, ba caută să-i mai şi formeze; aceştia, dacă e ceva de capul lor, răzbesc singuri stimulaţi  chiar şi de eşecuri. Cât priveşte poziţia reală a criticului faţă de operele magistrale cu care i-ar fi putut veni în casă vreun tânăr tocmai pentru a primi puteri nebănuite, dacă vreunul risca să se aventureze pe str. Vlădescu, proprietarul nu ştia cum să-l ia la goană, uneori cu înjurături sonore ajutat şi de câinii mahalalei.

O grupare a scriitorilor în jurul unei reviste nu e de recomandat, dar, în Istoria... sa, Călinescu o recunoaşte ca posibilă în unele cazuri şi-şi structurează materialul şi pe această variantă. Problema rămâne deschisă şi pentru istoriografii actuali, dar fireşte numai pentru literatura română scrisă în libertate; în comunism o revistă nu era o grupare de spirite libere care-şi alegeau un simplu „manager“ sau o personalitate de prestigiu pe bază de idealuri, de proiecte comune; în comunism deveniseră nişte slujbaşi culturali în subordine, uneori, într-un climat cazon, nu de colegialitate.Acum, însă, tinerii  prezumtivi producători de opere magistrale sunt absolut liberi să şi le publice, ba chiar dau năvală. Ce va face istoriograful literar şi criticii nu e treaba mea să prevăd, ci doar să le recomand  justa măsură: nici extazul, dar nici injuria cu pietre.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul