Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prietenia este un vis comun

        Adam Puslojič

 

 

Interviu realizat de Ştefania Coşovei

 

„Ca scriitor sârb, uneori mă prefac că sunt orb şi nu prea văd multele nedreptăţi istorice şi antiistorice care ne-au căzut pe cap, chiar şi în secolul XX şi mai departe… Dar uneori îmi vine să ţip (şi nu numai mie) şi ţip ca un nebun, ca un înger rănit sau înfuriat. De ce nu? Când îţi cad bombele în cap şi eşti atacat direct în suflet, în spirit, în toată tradiţia culturii tale şi a întregului tău popor… trebuie să reacţionezi fulgerător, instinctiv şi natural, deştept şi responsabil.”

 

 

Domnule Adam Puslojič, într-un poem despre supravieţuire scriaţi: „Sora ta este furtuna, eşti şi profetic/ dar privit cu mult timp înainte, acum/ privind mult timp în urmă, tu devii/ moale de tot şi atât de straniu, inapt/ pentru vreo călătorie şi pentru munca cea dură, pământească, prin care/ şi tu devii cu mult mai tare/ Numai aşa vei supravieţui, precum/ firul de arţar… în viscol”. Cine va supravieţui până la urmă din această încleştare: arţarul sau viscolul? 

 

Din fericire, cred că eu! Pentru că eu mă simt că sunt, pe plan cosmic, „şi arţarul, şi viscolul”.Vă rog să mă credeţi că nu mint. Eu sunt un simplu poet, adică cineva care mereu scrie şi vorbeşte cu mâna pe inimă şi pe creier ca pe două biblii tipărite pe propria lui piele. La ce mă refer, în primul rând? Arţarul din mine este emoţia mea, sentimentul pur, dragostea faţă de viaţă şi lume, uneori chiar şi versul meu intim şi poate (cred eu) inspirat, care este în stare să înmulţească ceva frumos pe lume. Şi în pădure, arţarul este un fel de inimă a ei: fragil şi sensibil, zvelt şi înalt, subţire ca un semn al exclamării!

Ce să mai spun atunci despre viscol? El poate este realul nostru, adevărul, asprimea şi violentul naturii, dar face parte şi din firea noastră care merge până la capăt, spre punctul în care „locuieşte arţarul”.

Arţarul trăieşte deschis şi sensibil, uneori în delir şi are o legătură directă cu inima şi urechea naturii. Viscolul este mereu treaz şi priveşte direct spre Ochiul cosmic. Uneori viscolul este un semn de întrebare spre sus.

 

Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa poetică din Belgradul în cinci prieteni? Unul din versurile dumneavoastră din acest volum sună aşa: „În timp ce doarme Satana/ Nichita e treaz. Treaz este/ şi atunci când Domnul tace”. Este o metaforă tulburătoare pe care vă rog să o comentaţi.

 

De ce nu? O comentez cât mai direct cu putinţă. Atunci când am scris versurile acestea nu aveam de unde să ştiu câtă dreptate am. Cu timpul, Nichita mi-a dovedit că „mereu a fost treaz”, Satana că „nu doarme”, iar Domnul nostru că tace, poate că „a tăcut definitiv”. Versurile mele din poemul dedicat lui Nichita este chiar primul meu poem (din, poate, o sută) dedicat lui. Bine că am avut dreptate atunci. În ultima vreme am scris poeme nu „dedicate lui Nichita”, ci poeme în care el există, trăieşte şi… scrie poeme. Aşa îl văd eu, azi – vorba lui. Vedeţi, cum apar mereu poeme inedite de-ale lui… de 25 de ani… unde au fost ascunse… până astăzi? Nu ştiu. Asta pentru mine este dovada că Nichita este mereu treaz şi prezent, adică viu. Numai un om viu scrie poezii.

 

Ce apreciere daţi cultului prieteniei?

 

Pentru mine, prietenia nu este un cult. Asta ar fi chiar prea puţin! Prietenia, atunci când ea are un sens şi o semnificaţie na­­­tu­rală, „negăzduită” de nimeni şi – evident – nebanalizată, neprofanată (şi cultul ei poate fi o profanare, nu?), este un vis comun, un vas comun. Doi prieteni adevăraţi sunt ca doi apostoli. Ei sunt prieteni reciproc şi spontan, fără motive, condiţii, pretexte. Prietenia contează numai atunci când este totală şi absolută. Fratele nostru Nichita a inventat aici un termen-oximoron: „Condamnat la prietenie…”. Auzi! Pentru el, evident, prietenia te obligă suprem, nu? Aşa este. Ea este un dar de a dărui, ci nu un gest de a observa şi a lua darul. De fapt, singurul Dăruitor este bunul nostru Părinte. Pentru că nu prea Îl recunoaştem în esenţă.

N-aş dori să dau aici exemple ilustre de prietenii, pentru că risc să fiu negat sau contrazis parţial sau în totalitate. Mai bine să credem cu toţii că ele sunt multe, multe.

 

Ce noi proiecte literare aveţi în România? Dar în Europa?

 

N-am proiecte. Trăiesc o viaţă simplă ca om, poet şi traducător… în Serbia, în România şi în Europa. Mi-e frică să nu mor chiar astăzi. Şi atunci, fac tot ce fac în delir, obsedat că sunt nu îndeajuns de grăbit, atent, pregătit, exprimat, potrivit. Am impresia că, în viaţa mea de până acum, n-am avut vise îndeajuns! Vise potrivite, „concrete”, folosibile. Vise pozitive. Dar şi sărăcia asta… mă doare ficatul şi creierul ascuns… am impresia că aud şi o altă întrebare… în fine, eu am chiar prea multe proiecte!

 

Domnule Adam Puslojič, vă întreb ca scriitor, traducător, academician şi, în consecinţă, formator de opinie: mai avem noi „plăcerea cititului”?

 

Ideea cu  „plăcerea cititului” îmi sună bine. Ea îmi aminteşte de vestita sintagmă a lui Roland Bartes, „le plaisire du text” – plăcerea textului. Cititul şi creaţia textului alcătuiesc o unitate. Aşadar, noi trebuie să stimulăm cât mai mult creatorul şi creaţia… apoi vine şi cititorul – umbra vie a creatorului, fără de care nu se poate. Evident, sunetul are nevoie de răsunet, mai departe… De fapt, cartea nu este lineară, ci spaţială: în formă de cerc şi de cub!  

 

Consideraţi că, în actualul context european, vremea discursului poetic a trecut sau a fost depăşită de discursul politic?

 

Nu. Pentru că, din fericire, este vorba despre două entităţi care nu sunt opuse şi nu se contrazic. Ele merg paralel, uneori chiar au o traiectorie comună, atunci când poezia „comentează” viaţa socială, dar nu şi invers, pentru că „intervenţia” factorului politic poate să devină violentă şi nedreaptă. Nu mă refer numai la perioada comunist-socialistă, proletcultistă, ci la timpul nostru, care este mult mai complex şi delicat. Chiar şi intervenţia de gen şi discurs poate să fie periculoasă. Arta în genere trebuie să rămână „neutră” şi discursul ei să fie cuget liber şi gest independent. Ca poet, dacă nu mint, eu am mereu dreptate, pe când omul politic ajunge la dreptate numai atunci când realizează ceva concret şi pozitiv, cu efect uman, într-adevăr. 

 

Belgradul a fost şi este o capitală culturală europeană. În ce măsură se regăsesc scriitorii români în acest centru spiritual astăzi, când unii vorbesc despre „globalizare”, iar alţii despre „etnocentrism”?

 

Cultura unei ţări mici, cum sunt şi ale noastre, are un rol polivalent, de coeziune, de coerenţă, de etnocentrism cultural şi de globalizare a valorilor. Vă rog să nu-mi spuneţi că aşa ceva nu este posibil şi real. Este greu de realizat, dar… hai să încercăm! Să nu uităm că noi venim din Răsăritul european, dar am avut mereu vise „hiperboreene”, astrale şi cosmice. Numai aşa se poate explica faptul că şi românii, şi sârbii – în istorie, cultură, ştiinţă, dar în artă în mod deosebit  – am avut atâtea valori bine cunoscute şi realizate în Europa şi în lumea întreagă. Cel mai „etnocentric” dintre români, Constantin Brâncuşi, prin unitatea artei şi puritatea ei, a devenit un caz „globalist”. Marele savant sârb, Nikola Tesla, care a trăit în Europa şi în  Statele Unite – cel care genial a intuit cele mai tainice secrete ale Cosmosului –, a iubit mereu şi a citit poezia populară sârbă, ba chiar o ştia pe de rost! Şi o recita în clipe solemne. Pe de altă parte, una din cele mai importante descoperiri ale lui, după propria mărtu­risire, a fost o proiecţie, o „traducere” a unui vers din „Faust”! Ce unitate de etnocentrism şi globalizare, nu?

 

Ca scriitor sârb, cum vă situaţi între un fost război rece şi o pace fierbinte?

 

Ca scriitor sârb, uneori mă prefac că sunt orb şi nu prea văd multele nedreptăţi istorice şi antiistorice care ne-au căzut pe cap, chiar şi în secolul XX şi mai departe… Dar uneori îmi vine să ţip (şi nu numai mie) şi ţip ca un nebun, ca un înger rănit sau înfuriat. De ce nu? Când îţi cad bombele în cap şi eşti atacat direct în suflet, în spirit, în toată tradiţia culturii tale şi a întregului tău popor… trebuie să reacţionezi fulgerător, instinctiv şi natural, deştept şi responsabil. N-am votat niciodată destrucţia şi anihilarea. Mereu votez libertatea şi dreptatea pe lume. Mai bine risc să devin un Iov decât să tac şi să-mi fie doar frică de Dumnezeu. Un om fricos nu este un om liber! Asta este concluzia vieţii mele şi primul şi ultimul aforism de destin. Dacă dilema este „războiul rece” sau „pacea fierbinte”, atunci sunt nevoit să egalez aceasta cu un fel de rău, imperial şi tiranic, împărţit în două bucăţi, două perechi: răul şi pacea – rece şi fierbinte! Mai bine că nu am de ales între inima rece şi creierul fierbinte, între gheaţă şi foc. Aici nu mă văd pe mine însumi. Sunt un cadavru, gheaţă înflăcărată aruncată în neant! Totuşi, doresc să rămân un om viu.

 

Ce mai face literatura sârbă? Mai are, peste Dunăre – adică în România – prieteni? Cum resimte Belgradul, din punct de vedere cultural, absenţa marelui său prieten Nichita Stănescu?

 

Cu literatura, în continuare, stăm bine! Dacă acum câteva decenii încă mai trăiau şi scriau Ivo Andrić, Miloš Crnjanski, Meša Selimović, Desanka Maksimović, Miodrag Bulatović, Vasko Popa, Danilo Kiš, Borislav Pekić, Stevan Raičković, Ivan V. Lalić şi alţii, azi ne bucurăm de măreţia şi valoarea cărţilor lui Miodrag Pavlović, Milorad Pavić, Ljubomir Simović, Dusan Kovačević, Slobodan Rakitić, Srba Ignatović, Radomir Andrić, Milisav Savić, Miroslav Josić Višnijić… să mă opresc aici. Spun cu mândrie: literatura sârbă a fost şi a rămas o literatură atractivă şi liberă, importantă pe plan european şi mondial. Trebuie din nou citită vestita „Antologie a poeziei  sârbe”, secolul XIII – XX, de la Sfântul Sava până astăzi, alcătuită şi tradusă integral de marele poet român, născut în Serbia, Ioan Flora! Ce har şi ce minune… spun cu vocea liberă! Mulţumim, Ioane!

Sunt convins că şi astăzi, peste Dunăre – în România –, Serbia şi literatura ei mai au o mulţime de prieteni. Şi asta nu mă miră deloc. Suntem vecini şi prieteni buni, înfrăţiţi nu numai geografic şi spaţial… ci şi spiritual, prin credinţa ortodoxă comună (adică, avem un Părinte comun) şi prin multe valori şi embleme pe care le recunoaştem unii la alţii, reciproc şi fratern. Fraza proverbială a lui Nicolae Iorga, atât de apreciat şi-n Serbia, despre singura prietenie a românilor (Marea Neagră şi Serbia) nu este, evident, doar geografică şi spaţială. Este un vis de prietenie şi o recunoaştere reciprocă – de jos în sus, fundamental şi vertical. Asta şi aşa suntem. Doriţi şi lista actuală de prieteni? Nu pot. Doresc să rămână deschisă şi neterminată, precum Coloana lui Brâncuşi.

Iar… despre Nichita, ce să mai spunem? E bine că el a fost la noi şi ne-a denumit „Puposlavia”, iar Serbia a fost declarată – din gura lui de poet absolut şi total – a doua lui patrie! De fapt, el ne-a onorat cu asta. Dar fiind născut la Ploieşti… chiar în Piaţa Sârbească… tot a devenit un cerc cosmic de prietenie pe pământ. Absent, el? Nu. Mai prezent ca oricând! Cum, în fine, este şi în România. 

 

Domnule Adam Puslojič, la ce vârstă v-aţi făcut primul om de zăpadă?

 

Asta este o întrebare miraculoasă! Cea mai frumoasă pe care mi-a propus-o cineva vreodată. La răspuns, trebuie să mă concentrez liniştit şi luminos, poate chiar undeva pe vreo altă lume, pe o planetă în afara sistemului nostru solar. Mai aveţi vreo idee atât de solemnă şi incredibilă? Să-mi spuneţi, vă rog.

Totuşi, mă concentrez… şi am să devin imediat primul om de zăpadă. Mă numesc Adam de Zăpadă! 

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul