Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fructul zemos

        Constantin Ciucă

 

S-a născut la 16 mai 1958, în oraşul Brăila. Este absolvent al Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea din Galaţi.

Din 1993 este  profesor de limba engleză la Liceul Energetic din Cernavodă, grupul de învăţământ al Centralei Nucleare din localitate. În primăvara lui 1991 îşi dă demisia din Învăţământ şi începe o viaţă în care trebuie să îşi câştige existenţa prin eforturi proprii. Predă cursuri de limba engleză la întreprinderi, instituţii, persoane de toate vârstele şi de toate profesiunile. Călătoreşte în străinătate. Scrie. Publică la începutul lui 2009 volumul de versuri Eu şi restul opus, la Editura Marist din Baia Mare. Continuă să scrie.

Regele cu pene constituie debutul în proză al unui autor matur, urmărit de dorinţa de a scrie Romanul. Şi chiar reuşeşte. Compusă din două mari secţiuni, „Etajul de purpură” şi „Fructul zemos”, povestea se coagulează în jurul câtorva personaje, conduse de o mână sigură în dozarea efectelor şi a suspansului. Nimic ostentativ în această poveste: nici lecţii de viaţă, nici cugetări aforistice, nici stereotipii uzate, ci naturaleţea şi precizia unui fir romanesc impecabil.

 Don Stephano, Dulcineea, Nausicaa, Maica Antoaneta. Numele lor nu sunt alese întâmplător din onomastica hispanică, dar şi homerică, deoarece rădăcinile acţiunii se află în mitul li­terar Don Quijote, dar şi în Odiseea. Educaţia exclusiv livrescă a lui Don Stephano face din acesta o jucărie în mâinile realităţii, configurându-i un destin de cavaler rătăcitor. Plasat în contemporaneitate, acest caracter de factură clasică reuşeşte performanţa captării interesului continuu al cititorului. Constantin Ciucă, însoţit de Regele cu pene, intră cu fast pe poarta principală a romanului românesc.     

 

La telefon Nausicaa îi dăduse instrucţiuni să o aştepte în parcarea goală din spatele blocului. Don Stephano trăsese acum maşina pe platforma betonată din spatele blocului şi o parcase chiar lângă bordură. În stânga, la vreo doi metri se vedea un pisoi mort de curând. Grijuliu, Don Stephano coborî din maşină, îl luă de coadă şi îl aruncă într-un tomberon.

În seara precedentă intrase în baie şi se uitase îndelung la propria-i faţă, la propriul lui cap, la ochi, la nas, la urechi. Neonul de deasupra oglinzii îi lumina puternic faţa, virând-o nefiresc spre violet. În cele din urmă, convins că faţa celui care privea era identică cu cea reflectată din oglindă, trecu, conştiincios şi dedicat, la executarea unei toalete intime foarte atente. Îşi tăie cu atenţie unghiile de la mâini şi, lucru nou pentru el, aşezat pe marginea canapelei, şi le pili cu una din pilele diamantate înguste şi lungi cu care îşi ascuţea pe vremuri creioanele chinezeşti. Îşi băgă apoi tălpile în apă fierbinte şi îşi tăie unghiile de la picioare pe care, din nou pentru întâia oară, le rotunji cu acelaşi instrument util. Unghiile de la picioare trebuiau să fie foarte îngrijite şi curate. Nu putea şti în ce poziţie puteau să îi ajungă picioarele. Nu era, adică, exclus ca Nausicaa, într-o situaţie mai neobişnuită, să ajungă să i le poată vedea de la mică distanţă. De aceea îşi frecă cu atenţie călcâiele pâna ce acestea rămaseră roz ca fundul unui nou-născut. După care luă maşina electrică de tuns şi foarfecele şi, trecând din nou în baie, îşi aranjase cu multă grijă barba şi toate celelalte fire de păr de pe gât şi de pe lângă urechi. Smulse chiar din sprâncene două fire lungi care stăteau în sus, rebele, şi care precis ar fi indispus-o pe Nausicaa dacă le-ar fi văzut.  Apoi se examină în oglinda care acoperea jumătate din peretele băii. Pectoralii, deşi altădată frumos conturaţi, se lăsaseră de ceva vreme şi mai degrabă semănau acum cu nişte ţâţe mici de femeie. Umerii i se măriseră, iar gâtul i se îngroşase. Oare femeilor le plac bărbaţii cu gâtul gros? I-ar fi plăcut să aibă gâtul subţire şi să poarte la cămaşă cel mult numărul 38, aşa cum purta pe vremea când studia în bibliotecile din Castillia şi când polemiza în persană şi în ivrit prin făgădăurile şi locantele Cordobei cu fraţii lui întru credinţă. Acum însă purta 52. Când i se îngroşase, oare, gâtul? Nici nu ştii când ţi se îngroaşă gâtul, îşi spusese el, privindu-se cu atenţie în oglindă şi pipăindu-se. Te culci seara cu un gât normal, iar dimineaţa te trezeşti cu unul gros. Se palpase pe burtă şi îşi prinsese între degete un fald de piele şi grăsime.  Făcea un pliu micuţ mai jos de buric. Fu dezamăgit de evoluţia scăpată de sub control a propriului său corp. Te culci slab şi te scoli gras, îşi zisese el, examinându-şi în continuare fesele şi coapsele.  Apoi, cu o grijă pentru partea aceea a trupului de care nu îşi mai amintea să fi dat dovadă vreodată, îşi tunsese cu îndemânare tot excesul de păr din jurul penisului şi îşi toaletă zona cu o pedanterie pe care nu şi-o cunoştea. Iar lucrul acesta, prin toate gândurile, amintirile şi fanteziile pe care i le stârni în minte,  îl reconfortase. Confortul acela trecuse apoi în somn, iar din somn trecuse mai departe, în dispoziţia excelentă  în care se trezise de dimineaţă. Se simţea acum aşa cum nu se mai simţise de multă vreme. Se simţea un bărbat puternic şi norocos care avea mult mai mult viitor în faţă decât trecut în spate. Îşi luase cu el pantalonii de piele şi pantofii sport cu care va escalada înălţimile. Îşi pusese în portofel un teanc gros de pesetas, iar într-un buzunar secret îşi strecurase câţiva escudos de argint şi câţiva dubloni de aur, pentru cazuri urgente, neprevăzute. Se parfumase, iar acum purta o cămaşă fină de bumbac de culoarea cerului de dimineaţă. Făcuse plinul, iar acul indicator de la benzină stătea drept în sus, arătând către cer. Avea tot ce îi trebuia. Doar Nausicaa mai trebuia să apară.

Şi în cele din urmă, Nausicaa apăru. Şi nu oricum. Când păşi afară din scara blocului, Don Stephano nici nu o recunoscu. Purta o fustiţă scurtă până la jumătatea coapsei, neagră, strânsă pe fund, iar în picioare avea pantofii ei negri cu vârful ascuţit şi cu toc dreptunghiular, elegant. Şi părul, o ho ho, părul îi era roşu şi tăiat drept, la baza gâtului. În sus purta un tricou tot roşu, mulat pe abdomen şi pe sâni, decupat rotund la gât, pe care scria ceva, mic, într-o limbă străină. Buzele îi sclipeau roşii în soarele verii. Unghiile proaspăt făcute străluceau şi ele, curios, în aceeaşi nuanţă de roşu ca cea a maşinii. Arăta ca un model de prin revistele de modă. Era orbitor de frumoasă. Combinaţia dintre roşu şi negru împreună cu chipul şi trupul ei frumos era fermecătoare. Dar în acelaşi timp, i se păru lui Don Stephano, îmbrăcată total nepotrivit pentru destinaţia pe care şi-o aleseseră. Ce îi venise, oare, să se îmbrace aşa? Foarte impresionat şi emoţionat, Don Stephano sări repede din maşină, o salută zâmbind şi îi luă cele două pungi mari de plastic umflate şi grele pe care le avea în mână. Deschise portbagajul şi le puse acolo.

- Ţi-ai vopsit părul, zise el când intrară amândoi în maşină, iar Don Stephano se pregătea să pornească motorul.

- Da. Îţi place?, întrebă ea trecându-şi mâna prin păr şi răsfirându-l puţin ca să se vadă mai bine.

Era un motiv bun ca să o privească atent de aproape.

- E o nuanţă de roşu care te prinde foarte bine, spuse el uitându-se în părul ei cu o atenţie exagerată. 

Dar ce culoare nu ar fi prins-o bine pe Nausicaa?

Răsuci cheia în contact, porni motorul şi plecă din parcarea pustie din spatele blocului plină de hârtii şi de resturi către Pampaneira iubirii şi a dezmăţului, însoţit de un sentiment fabulos de aşteptare şi bucurie. Dar, în acelaşi timp, şi de unul supărător, neclar şi coroziv de delict. De parcă, plecând cu tânăra Nausicaa spre răcoarea munţilor, ar fi făcut un lucru imoral şi ilegal pe care cineva urma să îl contabilizeze şi pentru care urma, mai devreme sau mai târziu, să dea socoteală şi să plătească.

- Acum doi ani, când am terminat liceul, am fost în tabără la munte, zise Nausicaa cu un entuziasm născut din senin. Tu ştii ce frumos a fost?

Ieşeau din oraş. Lăsaseră în urmă ecluza de pe Canal, iar acum în depărtare se vedea silueta măreaţă a podului arcuit peste fluviu. Nausicaa se întorsese spre el şi îl privea. Intensitatea amintirii taberei i se transferase în ochi şi de acolo trecuse în ochii lui Don Stephano.

- Ţi-a plăcut?, zise el încet.

- Da, foarte mult, zise ea cu multă convingere. Dădu de două ori din cap afirmativ pentru a întări şi mai mult cele spuse.  A fost foarte frumos! Foarte frumos!, repetă ea.

Apoi rămase ţintuită în poziţia aceea cu gândul la tabăra în care fusese cu doi ani în urmă şi pe care parcă o vedea încă prin parbriz.

Don Stephano o privi scurt şi îşi întoarse din nou privirea spre şosea. Era atât de frumoasă! Îi era teamă să se uite la şosea, să nu creadă că visează. Pentru ea nu era nimic mai normal pe lume decât să se afle în dimineaţa aceea de vară  singură cu un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea în maşină, purtând o fustiţă care îi dezvelea coapsele într-atât încât din anumite poziţii i se vedeau chiloţii, tot negri, îndreptându-se către munţii Sierrei Nevada. Se simţea bine şi firesc, degajată, egală cu sine şi cu lucrurile din jurul ei. Iar faptul că ea se simţea bine împreună cu el îl bucura, îl făcea şi pe el să uite. Şi totul semăna cu un film.

Trecură pe lângă izvorul de pe marginea şoselei şi în faţă, la distanţă, apăru gura deschisă a podului metalic care traversa fluviul. Don Stephano încetini prudent, iar Nausicaa deveni atentă la peisaj. Chiar la intrarea pe pod, în partea stângă, acolo unde tablierul metalic se întâlnea cu pământul, faleza fusese betonată pentru a nu se prăvăli peste maşini. Acolo se vedeau două fete tinere în două fustiţe scurte, roşii. Una dintre ele se mişcă spre şosea, iar Don Stephano  crezu că au de gând să facă autostopul. Încetini dintr-o formă pasageră de curiozitate.

- Ia uită-le, zise pe neaşteptate Nausicaa.

- Pe cine?, întrebă Don Stephano, neînţelegând la cine se referea şi privind în acelaşi timp spre stânga şoselei. 

- Pe fete, spuse ea.

- Care fete?, întrebă el.

- Fetele de la pod.

În primul moment nu îşi dădu seama despre ce fel de fete era vorba.

- Le cunoşti?, întrebă el mirat.

Apoi brusc îşi aminti de ceea ce spusese Halea de Lunfarda despre pod şi despre ceea ce se face la pod. Îl cuprinse ruşinea. Privi scurt către ea să îi vadă faţa. Se gândi că ar fi putut să înţeleagă ce gândea despre fetele acelea. Şi despre ce făceau ele. Dar ea avea aceeaşi privire, egală, din care nu răzbătea nici o emoţie. Îşi ţinea picioarele lipite unul de altul, dezgolite până sus şi privea netulburată prin parbriz către cele două tinere care acum ajunseseră foarte aproape. Se­ni­nătatea ei, poziţia ei în maşină, fetele de afară şi o căldură între picioarele lui Don Stephano. O căldură şi un început de mişcare între picioarele lui.  

Încetini şi mai mult. Una dintre fete ajunsese la marginea şoselei şi acum începuse să ridice mâna dreaptă. O vedea bine. Avea părul negru şi lung, iar picioarele îi erau puternice şi bine proporţionate, de atletă. Maşina ajunse în dreptul ei. Fata se lăsă puţin în jos ca să poată fi văzută prin parbrizul lateral. Şi făcu un gest neaşteptat care îl tulbură: deschise larg gura spre el, iar cu mâna pe care o avea ridicată arătă către interiorul gurii. Se vedea ca într-o fereastră. Avea gura larg deschisă şi cu degetul mâinii drepte arăta  adânc în interiorul gurii, spre gât. Din trecerea încetinită a maşinii Don Stephano o văzu pe tânăra care îl privea drept în ochi, solicitând din partea lui să îi bage ceva în gură. Să îi bage ceva în gât. Îi vedea omuşorul din gât, palpitând. Îi vedea şirurile de dinţi ducându-se către fundul roz al gurii şi o carie la un molar. În spatele incisivilor de jos strălucea adunată puţină salivă. Fata aceea îi cerea lui să îi introducă o parte a trupului său acolo, în gura aceea cu care tocmai mestecase nişte biscuiţi. Era atât de neaşteptat, de vulgar şi de aiuritor ce făcea acolo tânăra încât îl cuprinse o frică stranie. Dar în acelaşi timp simţi cum penisul îi tresare puternic în pantaloni şi cum se ridică repede. Acceleră tulburat, ruşinat şi stupefiat. Tânăra rămase în urmă cu gura deschisă, iar maşina intră cu zgomot pe pod. Marinacos beli ochii spre el şi zise foarte serios, da măi, vin, sigur vin amândouă, am vorbit eu cu ele şi le-am dat din ciocolata aia cu staniol galben. Marinacos avea ciocolate cu staniol alb, galben şi uneori chiar cu staniol albastru, dar cea mai bună dintre toate era ciocolata cu staniol galben, ca aurul. Tatăl lui schimba destine de oameni cu o simplă semnătură în una din instituţiile cu porţi uriaşe ale oraşului şi Marinacos venea mereu la şcoală cu tot felul de ciocolate şi bomboane strălucitoare pe care, oricât le-ai fi căutat la magazinele din oraş, nu le-ai fi găsit niciodată. Fetele din clasa a patra, dar mai ales cele din clasa a treia B, scriau despre el în oracolele ornate cu ghiocei şi inimioare pe care le completau pe sub bancă că are cele mai bune bomboane. Şi când vin? Păi la patru vin, că le-am spus eu exact unde stai, că nu ştiau. Păi sigur că nu ştiau, de unde să ştie, doar nu mai fuseseră niciodată la el. La el nu venea nimeni. Tatăl lui, îmbrăcat în costumul de zale ruginit pe care încă se mai vedea sângele închegat din ultimul măcel la care luase parte, îi lua la goană de la uşă pe toţi copiii care se întâmpla să îl caute pe acasă. Le futem, îţi spun eu că le futem, zicea bucuros Marinacos, frecându-şi mâinile şi ridicând din sprâncenele lui neobişnuit de mari şi de arcuite. Gata, de data asta ai să vezi ce le facem! Copilul se gândi, nedumerit: le futem?! Se emoţionă tot. Toată lumea vorbea despre lucrurile astea. Toţi copiii. Şi iată că venise vremea să o facă şi el. Or să le fută pe fetele astea. Maaamă, ce mişto. Da, da, da... Apoi se întrebă cu teamă: dar cum? El nu prea ştia cum trebuia făcut lucrul acesta. Trebuia, asta ştia sigur, să te pui peste ea. Peste fată, adică. El nu era greu, era slăbuţ şi cu si­guranţă că greutatea lui nu o va deranja nici pe Juanita cea cu aluniţă lângă nas, de care îi plăcea foarte mult pentru că era foarte nervoasă, nici pe Isabela cea cu dintele spart. Care oricum era mai solidă decât el. Dar  cum or să se suie peste ele? Vor vrea ele aşa ceva? Tu ştii cum trebuie să le futem? Hă, hă, hă... cine nu ştie cum, râdea Marinacos atoateştiutor, zgâlţâindu-şi umerii de râs, cine nu ştie cum.... Ce, tu nu ai mai futut niciodata? Ba da, ba da, dar nu mai îmi amintesc prea bine... Ce întâmplare fericită! Mama era în spital. Tatăl plecase de dimineaţă devreme înhămat în tot harnaşamentul necesar pentru campaniile de exerciţii militare cu care ge­ne­ralii de prin birouri îi ţineau în formă pe soldaţii majestăţii sale. Urma să lipsească vreo trei zile. Poate şi mai mult. Era singur acasă. Singuuuur! Le dezbrăcăm şi pe urmă le futem. Hmm... trebuiau dezbrăcate, da, desigur. Păi şi ne dezbrăcăm şi noi?, întrebă copilul dintr-o dată foarte neliniştit. Sigur că ne dezbrăcăm, cum altfel? Eiiii.... asta nu îi convenea. Să se dezbrace? Cum adică să se dezbrace? Să rămână cu puţa goală în faţa fetelor? Nuuu... asta nu se putea! Nu, nu voia. El era premiantul clasei şi chiar dacă trebuia să le fută pe fetele alea, el nu voia să se dezbrace. Aşa nu voia. El voia îmbrăcat. Păi nu se poate, mă, îmbrăcat. O scoţi şi tu puţin din pantaloni şi o atingi acolo. Şi gata. Bine, hai că vedem noi... Să aranjezi camera să fie frumos. Şi pe urmă mergem la podul de la butoaie să le aşteptăm. Observa cum podul scotea un zgomot propriu, diferit de cel al şoselei şi de pe el se vedea fluviul despletindu-se. Câteva şlepuri veneau adormite la vale mânate de un împingător sleit de puteri. Apoi podul se termină şi în faţă lor se deschise câmpia. 

- Nu vrei una acasă?, întrebă ea pe neaşteptate.

- Ce să vreau?, întrebă el uşor descumpănit.

- O fată din asta, zise Nausicaa şi privi înspre el cu insistenţă. Să o iei acasă.

Deja  tulburat, Don Stephano simţi că se pierde. Îşi mişcă puţin picioarele cu teamă că prin pantalonii subţiri pe care îi purta i se putea distinge umflătura erecţiei. Oare observase Nausicaa lucrul acesta şi de aceea îi pusese întrebarea? Se întoarse spre ea şi o privi tulburat. Ciudat, Nausicaa între timp îşi depărtase puţin picioarele şi stătea acum cu braţele sprijinite larg pe cotierele scaunului, cu faţa întoarsă spre el. Prin pânza subţire şi moale a tricoului i se vedeau umflăturile sfârcurilor. I se păru că îi vede în colţul buzelor un zâmbet. Se uită la buzele ei roşii şi pline, uşor întredeschise, umede din cauza rujului lichid, printre care i se vedeau dinţii de jos şi îşi simţi bărbăţia tresărind şi frecându-i-se de pielea piciorului. Râse puţin, fără nici un rost, şi îşi întoarse din nou ochii spre şosea. Ce întrebare! Marinacos îşi aprinsese o ţigară. Dumnezeule, numai Mirabel şi Jorjerimo fumau, deşi nici ei nu aveau voie! Dar ei erau clasa a şaptea. Pe când Marinacos era în clasă cu el şi pe deasupra mai învăţa şi bine. Luase premiul trei. Şi fuma?! Copilul se nelinişti brusc şi la fel de brusc i se făcu o frică groaznică. Dacă ar auzi tatăl său că el adusese copii în casă la ei, l-ar stâlci în bătaie. Şi că adusese şi nişte fete. Dar ca Marinacos să fumeze părea mai presus de orice închipuire. Nu îl mai văzuse niciodată. Sau poate că până atunci nici nu mai fumase. Marinacos se întin­sese pe recamier sprijint într-un cot şi pufăia din ţigară făcând pe grozavul. Dă-mi şi mie să trag o dată, zicea Isabela care şi ea se lungise pe recamier şi se sprijinise într-un cot, simetric cu Marinacos. Marinacos îi dădea ţigara Isabelei, Isabela trăgea un fum pe care îl dădea repede afară şi tuşea, apoi îi pasa înapoi ţigara lui Marinacos. El stătea pe un scaun la capătul recamierului lângă şifonierul cu trei uşi, iar Juanita stătea pe un altul, în spaţiul mic rămas între recamier şi fe­reastră şi bălăngănea nervoasă din picioare. Ai curaj să îţi dai jos bluza de pe tine?, întreba Marinacos. Juanita dădea nervoasă din picioare şi nu spunea nimic. Oare o să se dezbrace de bluză?, se întreba copilul neliniştit. Să îi vedem ţâţele? Nu ai curaj?!, se mira Marinacos. Juanita dădea din cap scuturându-şi buclele ei lungi şi blonde care se revărsau peste speteaza scaunului. He he, nu are curaj, uite că nu are curaj, râdea dispreţuitor Marinacos. Ba eu am, eu am curaj, sărea Isabela. Eu am curaj să îmi dau bluza jos, mă credeţi? Tu? Nu te credem, îi făcea Marinacos în ciudă Isabelei, făcând în jurul lui un nor mare de fum alb şi înecăcios. Ia arată-ne! Hai, arată-ne, dacă ai curaj. Şoseaua înghiţea distanţa, copaci şi populaţii rămâneau repede în urmă. Ne arăţi? Hai, să vedem. Cum puteau, oare, să nu o creadă? Ce proşti! Ea avea curaj să sară şi de pe treapta a patra a scării blocului. Şi în plus, mai făcuse asta cu un băiat de clasa a şaptea care stătea în blocul de lângă fabrica de butoaie şi care îi arătase ei puţa. Ia uite! V-am spus că am curaj! Acum Isabela îşi arăta pieptul alb şi ţâţele micuţe. Dar, ce lucru de neînţeles, gândi copilul privind vrăjit ţâţele Isabelei! Ţâţele ei nu se deosebeau cu nimic de ţâţele pe care le avea şi el. Erau exact la fel. Nici mai mari, nici mai mici. Tot două ţumburuşe creţe de piele şi carne. Aha... Deci asta era treaba cu ţâţele fetelor! Erau ca şi ale băieţilor. Doar că... Doar că... De ce îi era aşa de frică? De ce începuse să tremure? Fumul de la ţigara lui Marinacos umpluse tot dormitorul părinţilor şi acum totul se vedea mai înceţoşat, mai neclar... Desigur că  i se părea. Desigur că nu putea fi adevărat. Inima lui mică bătea să îi spargă pieptul. Nişte vine de la gât îi tresăriră aproape dureros. Nu, nu putea decât să i se pară că cineva descuia uşa. Cine să des­cuie uşa? Cine în afară de el mai avea cheia de la uşa casei lui? Nu, nu putea să fie tatăl, cu cizmele lui uriaşe şi cu centura lui plină de fiare, el plecase. Plecase. Se dusese în depărtări. Nu putea decât să i se pară că aude zgomotele acelea ca şi cum cineva ar fi trântit ceva în hol şi ar fi tropăit. Desigur că nu era adevărat. Şi nu putea decât să i se pară că uşa de la sufragerie se deschide cu zgomot şi că cineva vine păşind apăsat înspre domitor. Nu. Nu, nu putea să fie omul acela mare şi îngrozitor care îl va călca în picioare cu cizmele lui mai înalte şi mai grele decât era el însuşi. Nu. Nuu. Nuuuuuuu... Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa... mamaaaaaaaaaaaa mamaaaa....... MAMAAAAAAAA.... Icoanele care străbăteau mintea Nausicăi îi erau necunoscute, tulburi. Sau poate că abia acum se închegau. Poate că de fapt lucrurile erau mai simple şi mai cuminţi, iar ea se îmbrăcase aşa doar pentru că aşa îi plăcea ei cel mai mult de ea însăşi. Ochii scăpărând cu groază în dormitorul părinţilor, urletul sălbatic şi teroarea Juanitei, centura lată şi grea din piele de bou rupând din carnea pulpelor lui mici, copiii fu­gind îngroziţi care peste recamier şi care peste scaune; Isabela ţâşnind pe uşă şi luând-o la fugă pe scări în ţâţele goale; şi fumul care învăluia totul; şi lipsa de înţeles a lucrurilor.... Şi GROAZA, intrată ca un glonţ înroşit în creierul lui mic şi explodând acolo în milioane de schije.

Trupul lui Don Stephano se liniştise. Timpul trecea. Drumul spre Pampaneira devenea din ce în ce mai pitoresc şi mai frumos. Apăruseră primii brazi, iar aerul părea mai albastru ca niciodată. Nausicaa îşi lipise din nou picioarele unul de altul şi, cuminte, căuta acum prin suportul de casete una anume care îi plăcea ei. O găsi şi o introduse în compartimentul radiocasetofonului. În momentul acela se auzi o melodie. Don Stephano tresări pentru că ştia că nu era o melodie înregistrată pe caseta aceea. Apoi o recunoscu. Era melodia de la telefonul mobil al Nausicăi. Cineva o suna. Nausicaa tresări şi ea şi începu să caute repede telefonul prin maşină. Din cauza agitaţiei bruşte care o cuprinse nu reuşi să îl găsească imediat. Se învârti pe scaun în toate părţile şi când, în cele din urmă, îl găsi, telefonul nu mai suna. Apoi telefonul începu să sune din nou. 

- Da?

- Bine.

- Nu.

- Da.

- Nu.

- Nu.

- ţi-am zis că nu.

- Nu ştiu.

- Nu cred.

- Bine.

- Foarte bine.

- Da.

- Şi eu.

- Pa.

- Bine.

- Pa.

Treceau printr-un sat de la poalele muntelui cu case de piatră şi cu porţi mari de lemn. În faţă începea muntele ascunzând în spatele lui soarele şi învăluind tot locul acela în umbră.

- Cine a fost?, întrebă aproape fără să îşi dea seama ce face Don Stephano.

- Nimeni, răspunse ea simplu, privind prin parbriz la peisaj. După care exclamă încet: Ce frumos e pe aici!

Apoi, peste câteva minute, când ieşiseră deja din satul acela şi şoseaua începuse să şerpuiască lin pe coasta muntelui, telefonul sună din nou. De data aceasta Nausicaa nu mai tresări, ci doar îl ridică fără grabă, se uită la numărul care o apela şi îl duse la ureche.

- Da.

- Da.

- Nu.

- Bine.

- Bine.

- Nu.

- Nu ştiu.

- Nu.

- Nu.

- Ba da.

- Pentru că aşa vreau.

- Nu.

- Bine.

- Nu ştiu.

- Nu ştiu.

- Bine.

- Da.

- Pa.

Aruncă telefonul pe bancheta din spate. Când tocmai intrau într-o pădure umbroasă cu brazi înalţi în care soarele nu mai putea deloc pătrunde, telefonul sună din nou. De data aceasta Nausicaa îl lăsă să sune îndelung. În cele din urmă, se întinse plictisită către bancheta din spate şi îl ridică. Se uită la număr şi îl duse la ureche.

- Da.

- Nu.

- Nu.

- Nu.

- Nu ştiu.

- Nu.

- Nu mai.

- Nu vreau.

- Chiar te rog.

- Zău?

- Nu.

- Nu.

- Am spus nu.

- Şi ce dacă?...

- Nu.

- Nu.

- Pa.

La capătul celălalt al telefonului, în Alicante, îmbrăcat în nişte pantaloni albi şi subţiri strânşi pe fesele lui atletice de care era foarte mândru de fiecare dată când defila pe plajă, privindu-se încă în oglinda din antreu nemulţumit de o pată roşie minusculă de pe cămaşa lui favorită, Don Pablo del Mar trase o înjurătură aproape ştiinţifică şi zvârli telefonul cât colo. Apoi intră ritualic în baie şi, privindu-se intens în oglindă, îşi desfăcu prohabul de la pantaloni. Scoase penisul şi îl strânse nervos în mână. Apoi începu să îl mângâie lent în sus şi în jos privindu-se ţintă în ochi în oglindă. Soarele coborâse din zenitul acelei zile, iar ei intrau cu maşina în inima pădurii răcoroase şi întunecoase de brazi. Deşi telefonul sunase încă de nenumărate ori în după-amiaza aceea, Nausicaa nu mai catadicsi să îl ridice, aşa că Don Pablo del Mar îşi cântă nemulţumirea şi dorinţele deşarte undeva pe bancheta din spate a maşinii lui Don Stephano fără să mai fie ascultat de nimeni şi fără să mai fie luat în seamă de frumoasa Nausicaa, oricât de nervos şi insistent ar fi sunat el din îndepărtatul Alicante.

(Fragment din romanul Regele cu pene, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul