Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

PROTEST:

        Minu Rocea



Istoria  mondială  a  sexului

Mircea Ioan Casimcea

 

Către

Redacţia revistei Luceafărul de dimineaţă

- în atenţia domnului director-

 

Subsemnatul Minu Rocea, autorul cărţii Istoria mondială a sexului, vă rog să publicaţi în paginile excelentei reviste bucureştene următorul

 

PROTEST:

 

Mă refer, domnule director, la cronica literară pe care Mircea Ioan Casimcea a scris-o despre cartea mea şi pe care a intitulat-o Sex-Mambo-Sex-Karamba. Constataţi, aşadar, din titlu că acest text nu este o cronică (nu poate fi o cronică onestă, din contră, autorul a încercat o scriere satirică, miştocărească, aş afirma), fiindcă bunele mele intenţii sunt batjocorite fără reţinere.

Sunt mai mult decât neliniştit, pentru că în democraţie se pot petrece asemenea acte anti-culturale, cum este aşa-zisa cronică literară apărută în publicaţia Pulanul. Solicit să tipăriţi această ripostă, pentru a drege busuiocul cât se mai poate. Aşadar...

Eu am scris cartea, de fapt un tratat, cu scopul să demonstrez că în acest domeniu minunat nu s-au petrecut modificări importante. Atrag atenţia chiar în prefaţa pe care cu mari emoţii am scris-o, aşa cum cu aceleaşi intense emoţii am redactat întregul text:

Fii atent, cititorule, că actul sexual este artă, care însă n-a evoluat ca artele plastice şi sculptura, dar şi literatura. Această artă specială este mai conservatoare, precum arta olăritului, bunăoară. Câteva progrese merită să fie menţionate: prezervativul, anticoncepţionalele, cărora le-aş adăuga viagra, dar şi unele detalii tehnice. De asemenea, n-am găsit dovezi credibile să pot afirma că sexul oral este o cucerire a modernilor.

Prefaţa continuă pe o treime din paginile cărţii, însă eu mă rezum la acest citat. Domnul M.I.C. (nici măcar nu e mare!) ce scrie? Nu vă trece prin minte. Iată: Acest scrib, pe care nici în ruptul gâtului nu-l numesc autor, este un frustrat sexual, un eunuc coborât în ducatul muzelor, pe care le şterge cu minuţiozitate la fund, când ele strănută. Mai departe: Broşurica dumitale se constituie într-o uriaşă baligă, pe care ar fi bine s-o înscrii în Cartea recordurilor mondiale. Da’ dacă...

Trecând la textul propriu-zis al tratatului meu, m-am apucat serios de treabă şi, prin studii consecvente, am identificat trei specii ale actului sexual: cel practicat de cupluri formate din ambele sexe, cel practicat de homosexuali, cu subspecia proxeneţi, în fine cel exercitat de lesbiene. Descriu cu răbdare şi într-un stil ales în ce constă fiecare specie. Mai mult, exemplific cu nume celebre, spicuite îndeosebi din lumea antică. Totuşi, furat de o inexplicabilă grabă, dar şi de bucuria creaţiei, am menţionat între cuplurile celebre care au practicat acest exerciţiu animalic, dar înălţător, aşezat în specia clasică, un cuplu care a trăit în epoca lui Shakespeare, anume Romeo şi Julieta. Atât mi-a trebuit! Micul M.I.C. s-a repezit la mine ca un papa leone hămesit, însă a lăsat urme sângerânde doar în sufletul meu. Iată ce scrie această fiară leonină:

Hamsterul căruia i se spune Minu Roncea s-a străduit să devină sconcs şi a izbutit, de aceea ejecţiile lui, aşezate cu pompiţa pe filele broşurii, sub forma unor rânduri, au miros insuportabil. Mi-am acoperit nările cu palma, când descifram cuvintele băloase, fără efect însă. Zadarnic a fost tamponul încropit din vată şi tifon, cum fără folos a fost aşezarea pe faţa mea a unei măşti din metal, împrumutate de la pompieri. Am fost obligat de acest sconcs cu chip omenesc, care spârcâie sfânta coală albă destinată scrisului, să fac pauze lungi şi dese, pentru a sfârşi să parcurg cu privirea – mi-e teamă să folosesc verbul a citi – această hazna plină, aşezată între două coperte. Mă, derbedeule, ce ai cu cititorii? Ce ai cu onoratul cititor? Cititorul cărţilor noastre, stăpânul nostru! Eşti un fu...- vânt, căpiatule.

Mă, pierde-vară, Romeo şi Julieta sunt personaje nemuritoare, create de Shakespeare, însă aceşti tineri, simbol al dragostei sincere şi nobile, dăinuitoare şi după moartea îndrăgostiţilor, s-au iubit ca doi copii, platonic... Dar cu Pandora şi Epimeteu, fratele lui Prometeu, întâiul cuplu păgân..., cu Eva şi Adam, întâiul cuplu biblic, ce ai avut să-i pomeneşti în broşură? Ştii tu unde s-au iubit Adam şi Eva? Vedea-te-aş aşezat cu curu-n ţeapă de însuşi Vlad Ţepeş, cu propriile lui mânuţe.

Trebuie să completez că am descris Raiul cum m-am priceput mai bine, cu stele şi cu sori care emană dulce lumină, cu pomi fructiferi pe crengile cărora, firave, se alintă molatic fructe felurite, întotdeauna coapte. Am evocat alunecarea delicată a şarpelui prin ierburi, urcuşul potolit pe scoarţa mărului bogat în rod, fâşâitul limbii despicate lângă urechea dreaptă a Evei, aflate nu întâmplător la locul hotărât de Dumnezeu.

Afirm, acolo, domnule director, că mărul-pom, din fructul căruia întâia femeie biblică a muşcat nesăţioasă, simbolizează îndeobşte cunoaşterea şi iniţierea în tainele sexualităţii. Din acel moment, Eva a devenit femeie, aşadar fapta s-a consumat în Rai. Naşterile ei, însă, câte or fi fost, s-au petrecut pe Terra noastră. Este evident că întâiul act sexual s-a săvârşit cu mărul. După aceea...

Oare ce l-a înfuriat pe fiorosul cronicar-pamfletar? Şi-a arătat astfel colţii ascuţiţi, a muşcat vârtos din tratatul meu, abia ieşit la lumina zilei, vărsând în copertele şi în filele acestuia aproape întreaga cantitate de venin aflată în rezervoarele sufletului său. Mă mir că nu şi-a rupt măcar un colţ infect. Pasajul referitor la prima parte a cărţii-tratat se sfârşeşte astfel: Prostul harnic este cea mai ameninţătoare vietate. Mintea lui este depăşită consi­derabil de mintea unui ţap falnic, chiar a unui gâscan impozant. Prostul harnic nu este altceva decât un deştept ratat. În această manieră presupus civilizată scrie micul M.I.C.

Să mai avansăm puţin în parşivul text, să constatăm cum scrie falsul cronicar literar la un moment dat: Să mai coborâm puţin în hârdăul plin cu urină şi cu excremente, aflat în celula uriaşă a unui penitenciar de pe vremuri. Prin urmare, se referă la convingătorul meu tratat, tot aşa cum prostul harnic aş fi eu, autorul.

În continuare extind tema la fauna unicelulatelor, nevertebratelor, vertebratelor. De fapt, unicelulatele, ca de exemplu amoeba, parameciul, nu practică un act sexual propriu-zis, fiindcă ele se înmulţesc prin diviziune, adică unica celulă a fiinţei şi nucleul din centrul ei se divid în două părţi egale. Dl. Casimcea cunoaşte acest fenomen, fiindcă are o povestioară intitulată peP, unde cititorul întâlneşte fiinţe minuscule care, întocmai unicelulatelor, se înmulţesc prin diviziune. Fără patimă, doresc să redăm un pasaj din povestire:

În fine, a detectat una dintre surori, după multe incertitu­dini şi nădejdi.

- Eu sunt domnul P, spuse domnul P, strălucind de fericire.

Mama dumneavoastră avea să-mi comunice o ştire importantă pentru mine, dacă nu cumva pentru semenii mei.

- Cunosc, cunosc, răspunse doamna tânără.

Domnul P surâdea. Aproape fără să observe el, călăuza dispăru, divizându-se în două domnişoare frumoase.

- Aţi sosit cam târziu, domnule P. Este vorba despre un cuvânt cam încurcat, un cuvânt lung, din care mama mi-a transmis jumătate, adică şase litere. Anume: corlin. Căutaţi-o deci pe sora mea şi aflaţi celelalte şase litere. De altfel nu ştiu dacă ceea ce am moştenit eu constituie întâia ori a doua jumătate a cuvântului.

Cuprins iarăşi de înfrigurare, domnul P porni să caute literele aflate în cea de a doua geamănă. N-a găsit nici măcar un indiciu, de aceea s-a întors la prima crispat, însă aceasta nu mai era la locul ştiut, nu mai era deloc, fiindcă se divizase la rândul ei, iar descendentele au moştenit câte trei litere. Aleargă iarăşi prin partea estică a coloniei, se grăbeşte să o găsească totuşi pe cealaltă dintre surori, posesoarea celorlalte şase litere, dar nu întâlneşte decât o nepoată, o domnişoară care îi comunică bucuroasă litera u.

Aleargă dintr-un loc în altul, dar la un moment dat întâlneşte o domnişoară la fel de binevoitoare, însă nu cunoaşte decât două litere din jumătatea ştiută a cuvântului. Mai târziu, unele doamne i-au comunicat că au cunoştinţă doar de o singură literă, fără să precizeze dacă este vorba despre o,i,n,s,a...

Presimţind momentul fatal, domnul P s-a retras grăbit în zona vestică a coloniei, unde s-a divizat în doi feciori voioşi. Evident, a dispărut însăşi amintirea.

În ciuda jignirilor cu care eu şi tratatul meu am fost bombardaţi, îmi permit totuşi să scriu favorabil despre povestirile dânsului, uitând pentru moment avalanşa de ofense sofisticate. Pe parcursul documentării mele, am depistat câteva ştiri senzaţionale despre vietăţi necunoscute de noi, prin urmare dispărute ori evoluate în altă direcţie. Redau fragmentul în cauză:

Bumba cu corn era o fiinţă rotundă, nevertebrată, minusculă şi diurnă. Ieşea noaptea din ascunzătoare numai când simţea căldurile stârnite de fluxul perpetuării speciei. Cornul ei emana mirosul specific întâlnirii nocturne cu bumba cu corn masculi, dispuşi să contribuie la zămislirea progeniturilor. Aceştia o înconjurau, predispuşi să biruie orice oprelişti, chiar să-şi dea viaţa pentru măreaţa lor menire. De fapt chiar aşa se petreceau faptele.

Masculii cu corn minuscul se aşezau în linie dreaptă, femela trecea pe lângă fiecare, detectând oarece secreţii cu simţurile ei primare. Când găsea partenerul preferat, îl înconjura nesăţioasă, apoi vâra cornul în trupul masculului, într-un anume loc, creându-i o stare de amorţeală plăcută, un fel de acuplare, şi îndată sorbea conţinutul moale al bunului partener. Aceeaşi femelă proceda identic cu încă doi-trei masculi, în funcţie de vârsta ei, apoi se retrăgea în ascunzătoarea din pământ, unde vieţuia singură.

După numai zece zile evacua mai multe zeci de ouşoare, gata clocite, de aceea pe când elimina ultimele podoabe, din primele ieşeau deja puii zglobii, acoperiţi cu penaj argintiu. N.B.: La maturitate, adică doar peste şase zile, penajul masculilor se înnegrea, cel al femelelor se îngălbenea. Datorită decimării masculilor în timpul acuplării, numărul lor era, firesc, mai mare decât al femelelor, când părăseau găoacea ouălor, totuşi insuficient pentru a împiedica, în timp, dispariţia speciei numite bumba cu corn.

Un alt exemplu, un alt caz, de data asta din flora terestră: În neozoic, era noastră geologică, mai precis în paleogen, existau pe Terra, cam în sudul Peninsulei Balcanice, păduri nu prea extinse de copaci beneficiari ai unor caracteristici proprii faunei terestre. Aborigenii îşi aminteau de la străbunii lor că specia aceea de copaci se numea Copacihoinari. Aşadar, rădăcinile lor erau superficial înfipte în pământ, de aceea, din varii motive, le smulgeau cu abilitate şi se deplasau cu ajutorul lor până unde hotărau să se fixeze din nou. Ei au fost, probabil, strămoşii nomazilor, corturarilor, transhumanţilor. Oricum, aceşti copaci scunzi, cu coroană bogată, nu se deplasează mai mult de zece-cincisprezece metri într-o zi sau într-o noapte, iar dacă hotărau să parcurgă mai mulţi zeci de metri, erau nevoiţi să facă o pauză scurtă, să vâre iarăşi rădăcinile în sol pentru a se hrăni ca orice copac, adică prin asimilaţie clorofiliană. Motiv serios, intuiesc eu, pentru ca scurtele deplasări să fie efectuate noaptea.

Presupun că în cele mai multe adăstări, determinantă era preocuparea pentru perpetuarea speciei. Aşa-zisul act sexual se petrecea în pământ, prin împreunarea rădăcinilor unui cuplu. Din ele răsărea relativ repede un copăcel, a cărui scoarţă era de fapt o blană din păr scurt şi des. Abia în al doilea an de viaţă copăcelul năpârlea şi apăreau solzi mici, maronii, care în scurt timp alcătuiau scoarţa copacului. Din acel moment junele se desprindea din îmbrăţişarea părinţilor şi începea propriile peregrinări prin pădurea-tabără, în care urma să-şi împlinească menirea.

Părinţii rămaşi singuri continuau să vieţuiască împreună, să aducă pe lume noi descendenţi ori să peregrineze în căutarea altor parteneri. Fără grai, dotaţi cu instincte primare, aceşti reprezentanţi ai regnului vegetal, dar şi animal totodată, nu mureau vertical. Ei îşi extrăgeau rădăcinile din pământ, se aplecau uşor-uşor, până când coroana şi trunchiul se lipeau de sol. În jurul muribundului se adunau câţiva copaci, aceştia îl atingeau lin cu vârful crengilor înverzite şi cînd considerau că semenul lor a rămas fără viaţă, îl stropeau cu lichid special, lacrimi care curgeau vioaie din frunzele mici. Era o combinaţie chimică stranie, un fel de acid sulfuric, pentru că în cel mult o oră dizolva copacul fără viaţă, pricinuind în cele din urmă volatilizarea aceluia. Locul rămânea astfel curat.

Aceste date le-am extras din cartea Secrete desluşite din trecutul Terrei, scrisă în Evul Mediu de K. Multian. Revin la micul M.I.C. şi redau un fragment din parşivul lui text:

Acest neînfricat cetăţean s-a străduit şi a izbutit să nască un şoarece mort. Amestecă nedibaci cuvinte alese alandala în mojarul confecţionat din coli de hârtie, aidoma unei pretinse savante, numite Lepeşinskaia, în vasul căreia nu se întrezărea nimic de seamă. După ce înlătură fără să vrea vălul inocenţei făţarnice, lasă la vedere crasa incultură şi inabila isteţime. Fabulează fără contenire, chiar dacă invită discret cititorul să creadă că trăsnăile fanteziste s-au petrecut cu adevărat pe albastra şi verzuia noastră planetă.

Cu mulţumiri anticipate.Semnat: Minu Rocea
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul