Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la estetica la retorica umorului

        Eugen Octav Popa

E amuzant să vezi cum gânditori din toate timpurile se fâstâcesc în faţa umorului. Pare că, după năduful sapient dinaintea sondării necunoscutului de peste zi, uzaţi şi necăjiţi, înţelepţi de toate speciile cască reconfortant şi amână momentul adormirii pentru câteva dezbateri vesperale asupra unui aşa subiect. La această masă rotundă găsim filozofi, psihologi, esteticieni, sociologi, antropologi, critici literari, ce mai, întreaga gaşcă a drămuirii lucrurilor lumeşti. Umorul pare tipul acela de obiect teoretic always debatable, asemenea tragicului, căci pe masă sunt tot atâtea pachete de cărţi (de joc sau „serioase”) câţi interlocutori participă.

Val. Panaitescu, pseudonimul sub care publică criticul şi istoricul literar Valeriu Stoleriu, ar ocupa într-un aşa peisaj poziţia dealer-ului, cu calmul său profesoral, cu verbul strict şi just, angajat în buna desfăşurare a demersului „istorico-teoretic”. Deşi afirmă încă din prefaţă lipsa vreunei intenţii totalizatoare („probă irefutabilă de lipsă a unui banal simţ al umorului”), lucrarea are aspectul academic al exhaustivului. Chiar dacă nu se ocupă de întreg, cu siguranţă ia în vizor întreg esenţialul. În cele aproape 1.000 de pagini, autorul îşi propune o simplă „referire la majoritatea care au formulat nişte păreri demne de reţinut despre umor”, însă ajunge să redacteze poate singura lucrare ştiinţifică despre umor în limba română. Deşi ia deseori în discuţie idei referitoare la râs şi comic, concepte pe care le vom aborda şi noi în continuare, să stabilim din principiu diferenţa de natură şi metodă între „Humorul – sinteză isorico-teoretică” a lui Panaitescu şi mult mai cunoscuta „Comicologie” a lui Marian Popa.

E de la sine înţeles că nu voi putea relua aici traseul lung şi uneori prea insistent al autorului, însă, în acelaşi timp, nu aş vrea să mă abat de la problematica „marelui humor”, aşa cum apare definită. De aceea, voi lua subtitlul lucrării ad litteram şi voi urmări doar aceste două dimensiuni, lăsând la o parte critica literară pentru eventualii cititori, sunt convins, mult mai specia­lizaţi decât mine în asemenea sfere.

 

Etimologii şi încadrări

 

Fără „consensul vizibil” care ar trebui să îmbrace noţiunea pentru a fi determinată de o definiţie, cu atenţia cuvenită afirmaţiei lui D.H. Monro despre cercul vicios al oricărei încercări de raţionalizare a umorului, ne putem permite aici câteva explicaţii „de lucru”. Umorul (sau humorul, nu este între ele decât o diferenţă fonetică) îşi extrage primul sens din hymós-ul grecesc care se referea la lichidele corpului, termen pe baza căruia Hipocrate şi mai târziu Galenos şi-au construit teoria celor patru umori corporale. Această arie semantică avea să dea în engleză semnificaţia iniţială de „umoare” şi a fost nevoie de două secole pentru ca termenul să se apropie de ceea ce înţelegem astăzi prin el. Va desemna întâi omul „cuprins de umori”, „temperamental”, „supus umorilor”. În secolul al XVII-lea, o dată cu Ben Jonson, termenul va face pasul final către „cineva îndemânatic în exprimarea literară sau artistică a humorului”. Dimensiunea „filozofică” (vom explica imediat ghilimelele) avea să fie ataşată conceptului de-abia începând cu gândirea germană clasică (Kant, Hegel) şi eseiştii luminişti englezi Thomas Hobbes, Corbyn Morris şi Henry Home.

În secolul XX, Harald Hoffding argumenta serios ideea că umorul a avut nevoie de epoca modernă, de căderea Bisericii (şi, o dată cu aceasta, a dogmatismului) şi de naşterea relativismului omului tehnic. Cred că această concepţie – la care aderă şi eseiştii francezi din aceeaşi perioadă – este cel puţin părtinitoare pentru calea îngustă pe care o acceptă semnificaţia cuvântului umor, luând „de bună” doar versiunea sa înaltă, romantic-filozofică şi modern-ironică. Putem să concedem existenţa unui umor şi în Antichitate, şi în Evul mediu, fără teama de a şubrezi conceptul. În lipsa unor opere cu adevărat umoristice, putem observa existenţa condiţiei necesare: individualizarea, ruperea individului de grup, de gândirea magică, şi a celei suficiente: naşterea simţului comic.

După acest scurt excurs etimologic, ne putem aş­tepta la un răspuns concret întrebându-ne „ce este umorul”? Nu. Nu mai mult decât un pis-aller, un rău mai mic, o urmărire circulară şi de la altitudine a conceptului, conştienţi de faptul că „fără noţiuni nu se poate ajunge la istorie, dar din şi prin istorie nu se va dezvolta noţiunea de umor”. N-ar fi rău dacă am rămâne la acel „a jest with a sad brow” a lui Falstaff, care poate epuiza prin echivoc întreaga arie semantică şi teoretică. Umorul este o înţelegere a rosturilor lumii, este un soi de „filozofie sentimentală” de viaţă (în sensul larg al termenului, acela de generalizare şi sinteză, de-aici ghilimelele) prin care resimţi cu acuitate tragismul de fond al existenţei, dar decizi să-i răspunzi cu optimismul relativismului. Completăm imediat cu lucrurile ce decurg din această mini-definiţie: empatia, toleranţa şi tandreţea faţă de nimicnicie, lipsa didacticismului (propriu satirei sau ironiei socratice) şi, în genere, sentimentul că „fiinţa umană, în ciuda mărginirii sale, rămâne totuşi destul de mare, pentru că, având pe deplin conştiinţa propriei deşertăciuni, găseşte în sine puterea de a o depăşi râzând”.

Singura metodă pe care nu a ratat-o aproape niciun teoretician al umorului? Comparaţia cu noţiunile adiacente. Vom face întocmai, păstrând proporţiile şi reformulând prezenţa autorului nostru, atât de greu sesizabil printre rândurile de analiză a altor autori. Aşadar, pentru Panaitescu, umorul s-ar deosebi de comic prin substanţă: în timp ce primul este un modus vivendi, un ochi special prin care descoperi realitatea, al doilea este o simplă categorie estetică, dacă primul este – până la urmă – o subiectivitate, al doilea este o stare obiectivă a lucrurilor. Această stare obiectivă comică este în fapt un contrast, un revers sesizat brusc, incongruenţă care ne antrenează simţul ridicolului pentru „aparenţa care joacă feste ideii”, „mecanicul placat pe viu”, „aşteptarea măreţului şi ivirea miniaturialului” etc. Comicul devine umor doar prin unificarea (pozitivă, aş spune) cu seriosul şi chiar cu tragicul. Umorul se deosebeşte de satiră prin intenţie, prin direcţie: în timp ce primul vrea să scalde realismul său în toleranţă şi bunăvoinţă (sau oricum, în gratuitate), al doilea vrea să modifice de sus realitatea, să corijeze – acea corectură socială de care vorbeşte Bergson. În sfârşit, humorul se deosebeşte de ironie prin statut: în timp ce primul înglobează diferite metode de limbaj pentru a-şi crea îngăduinţa optimistă asupra tragicului, ironia este doar una dintre aceste metode. Trebuie precizat că, formal, cele două concepte pot părea comparabile (umorul fiind gluma cu fond serios, iar ironia – seriosul cu fond glumeţ), însă conţintul este cel care stabileşte ierarhia între filozofia de sinteză a primului şi raţiunea strict discursivă a celui de-al doilea. Ironia este, până la urmă, doar o litotă căreia i-a fost „suprimat” (Ch. Perelman) caracterul negativ al predicatului. Despre un om urât spunem folosind litota „nu este chiar un Apollo”, dar putem spune ironic „iată-l pe Apollo al nostru”. Ironia spune ceea ce ar trebui să fie, prefăcându-se că tocmai aşa şi este.

ăUna dintre cele mai serioase chestiuni ale umanităţii.

 

Am anticipat puţin într-unul din paragrafele anterioare o felie din „istoricitatea literară” a umorului. Val. Panaitescu este foarte hotărât în ce priveşte lipsa acestuia  din Antichitatea occidentală. „Marele humor nu intră în discuţie nicăieri pe parcursul civilizaţiei greco-romane”, el nefiind decât o formă diminuată a unui simţ fundamental, mereu ironic şi „răutăcios” (homeric), întâi vizavi de realitate şi zei, apoi vizavi de sine (începând cu auto-deriziunea socratică). Sensibilitatea pentru un comic mai rafinat, îndulcit şi civilizat, a apropiat râsul latinilor (Cicero, Quintilian, Plaut, Terentiu) de cel umoristic, însă ea nu era decât „o intelectualizare”, o reacţie a raţiunii împotriva râsului brutal al sălbaticului care exaltă pe trupul duşmanului doborât. Or, s-a afirmat încă din pasajele descriptive că sentimentalitatea – oricât de voalată, adaugă autorul – este differentia specifica a umorului.

Factorul esenţial în repornirea culturală pe drumul unui alt gen de râs (acela umoristic) este apariţia şi propagarea creştinismului. Întâi subversiv, bisericesc, râsul este atribuit păcătoşilor, celor care l-au batjocorit pe Isus, este aşadar o manifestare a „diavolescului uman” ce trebuie estompată de sus, instituţional. În acelaşi timp însă, Noul Testament a adus două idei esenţiale pe piaţa vechii gândiri: egalitarismul evanghelic (scările sociale nu mai există în imaginarul creştin, ambianţă perfectă pentru relativismul humoristic) şi iubirea christică (din care se desprinde râsul moderat şi înţelegător a individului, acel subrisus non-violent, risus paschalis etc). Aceste idei au avut nevoie de cuptorul cu atâtea suferinţe şi lipsuri al primului mileniu pentru ca ieşirea din Evul Mediu să genereze umorul de destindere (humour of release) şi doi umorişti avant la lettre: Geoffry Chaucer, precursorul râsului nebrutal, a râde de oameni simpatizându-i, şi François Villon, precursorul unui nou simţământ, acel „pleurire” ajuns la noi în substantivul stănescian „râsu-plânsu”.

Renaştere şi baroc în cultura humorului înseamnă Rabelais, Cervantes, Shakespeare. N-aş vrea să intru în detalii, însă reţinem pentru evoluţia conceptului nostru: 1. pantagruelismul lui Rabelais (înţelegerea faţă de biata natură omenească şi erorile ei), 2. conştiinţa „adevărului dublu” a lui Cervantes (nimeni nu este capabil să explice totalizator lumea – cu atât mai puţin Contrareforma şi ethosul ei tradiţionalist) şi 3. tragismul shakespearian (acel „a jest with a sad brow”, contopirea paradoxală a comicului în tragic şi viceversa).

De-aici încolo, lucrurile sunt mult mai previzibile. Susţinuţi de spiritul totalizator iluminist, humoristul părăseşte Renaşterea cu o mai bună înţelegere a propriei individualităţi şi cu impulsul clasicist de a raporta lumea empirică la ideal. Realitatea apare ca o violare sistema­tică a perfecţiunii divine, în faţa căreia răspunsul este unul îngăduitor şi cuviincios. Oricum, universalismul luminist face o adevărată pasiune din a fi eclectic (din a îngloba sub aceeaşi gândire empirismul, cartezianismul, leibnizianismul etc), acumulare care era greu să nu dea scepticismul, forma in principio a umorului. În conti­nuare, romantismul şi-a adus şi el contribuţia la perfecţionarea şi adâncirea conceptului de umor, completând (în spiritu-i caracteristic) conceptul cu acea „evadare filozofică din realitate”, care humoristic nu însemna decât „evadarea romantică din Kant şi Hegel” (cu a lor teorie obiectivistă asupra umorului). Intuirea nimicniciei lumii se va face începând cu secolul al XVIII-lea „de sus”, „din lumea suprapământească către cea pământească” (J. P. Richter), „întregind sacrul şi profanul”, humoristul se desprinde romantic de lume şi pluteşte peste tot ceea ce apare altora drept foarte serios. E lesne de înţeles de ce, în ultimele trei decenii ale se­colului al XIX-lea şi primele din secolul al XX-lea, ruptura dintre romantism şi modernism n-avea să fie pentru umor decât o amplificare. Mişcarea iraţionalistă a experienţei romantice a fost absorbită şi transformată în tot felul de avangarde, decadenţe, simbolisme şi, mai târziu, suprarealisme. Era clima­tul perfect pentru idealismul subiectiv al umoriştilor, acea extragere în alte sfere, din care îţi poţi observa sinele alături de celelalte frânturi de realitate. „Ironia romantică” – atât de urâtă lui Hegel, şi „ironia postmodernă” – atât de frumoasă teoreticienilor contemporani, sunt surorile caustice ale toleranţei faţă de negativ, simple întorsături mai energice din condei pentru ceea ce înseamnă de fapt „umorul modernităţii”.

 

Aspectele încercărilor teoretice

           

Urcând dinspre genurile concrete (râsul, surâsul, bucuria, ilaritatea) înspre cele abstracte (satira, ironia, comicul, umorul), teoriile par să piardă din precizie, să risipească înţelesul conceptelor tocmai prin încercarea de a le stabili o dată pentru totdeauna. Robert Escarpit se întreba la jumătatea secolului trecut dacă nu cumva ar trebui să scăpăm de tentativa de a explica aceste fenomene. Renunţând la aşa concepte, vom putea descrie „situaţia comică” drept întâlnirea bruscă a două lumi: una serioasă, a vieţii noastre de zi cu zi, şi lumea neserioasă, aflată în permanentă contradicţie cu prima. Viziunea cercetătorului francez, deşi bine întemeiată pe psihologie şi fiziologie (care demonstrează că râsul este o formă de unificare/colaborare a celor două regiuni celebrare, paleo- şi neocortexul), îmi pare o simplificare zadarnică a problemei. Chiar dacă această reducţie ar fi justificată şi nu ar lăsa loc de îndoială, renunţarea la dialectica (uneori fără inerţie) acestor noţiuni ar fi cu siguranţă o pierdere. Umorul este genul acela de idee năstruşnică, greu de consolidat într-un set explicativ, în faţa căreia preferăm argumentaţia în locul demonstraţiei.

Există două mari teorii despre umor, de unde pleacă, în funcţie de epocă, şi înclinaţia fiecărui autor ramificaţii, precizări, nuanţe, conturări diferite. Să menţionăm că primii teoreticieni ai acestui fenomen au abordat în principal „râsul” şi „comicul” mai degrabă decât humorul. Aşadar vorbim acum despre o anumită bază psihologică primă, rudimentară, nicidecum despre umor în sensul său deplin, vorbim despre caracterul unei situaţii comice, nicidecum despre epico-dramaticul umorului, ca înlănţuire caldă de „situaţii neserioase”. Umorul, sau „marele humor” este recognoscibil doar în panouri narative mai largi.

 Prima (cronologic) este cea a degradării. Cel care a generat această teorie este Thomas Hobbes, puternic influenţat de raţionalismul şi pesimismul secolului al XVII-lea, ca să nu vorbim despre gustul său particular pentru monarhia absolută. Hobbes oferă râsului o „colo­ratură non-humoristică” prin afirmaţia: „izbucnirea în râs nu este altceva decât un triumf neaşteptat, apărut din conceperea bruscă a superiorităţii noastre faţă de slăbiciunile altora”. Teoria a fost continuată de Herbert Spencer (accent pe înălţarea sinelui) şi Henri Bergson (accent pe corijarea acelui alter), chiar dacă fusese combătută la numai jumătate de secol de la apariţie de către K. Fr. Flögel. Singurul contraargument şi cel mai întemeiat este acela că formula lui Hobbes este prea strâmtă pentru a acoperi toate tipurile de umor, cu precizia că până la un anumit punct ea este valabilă. Resimţim desigur superioritate faţă de ciudăţenia ri­zibilă, dar nu e clar în ce măsură ea se aplică acelei „ironii neutre”, voioşiei jocurilor de cuvinte, glumei, umorului „roz” etc.

A doua teorie, mult mai convingătoare, numită a incongruenţei, aduce în prim-plan contrastul despre care vorbeam în prima parte a textului atunci când am explicat starea obiectivă a ridicolului. Ideea a fost pusă pentru prima dată în circulaţie de către Immanuel Kant, şi a fost exprimată astfel: „În tot ceea ce provoacă râsul puternic, zguduitor, trebuie să existe ceva absurd (care în sine nu poate satisface intelectul). Râsul este un efect care provine din transformarea bruscă a unei aşteptări încordate în nimic”. Val. Panaitescu observă aici rădăcinile latine ale concepţiei („Arta poetică” a lui Horaţiu) şi apoi în scrierile lui Pascal sau James Beattie („Despre râs şi compoziţie comică”). Acestei teorii nu i s-a adus un contraargument în sine, ea fiind principala grilă explicativă până astăzi, cu adnotările ulterioare menite să o îmbunătăţească. Eduard von Hartmann observa că „dizolvarea absurdităţii se cuvine să degaje un sens sau să-l facă să decurgă din ea”, Jean Paul Richter menţiona că „există aşteptări dizolvate în nimic care nu provoacă râsul, aşadar comic nu poate fi doar simplul contrast obiectiv” (ci e nevoie în plus de un act de „împrumut sufletesc”, de interiorizare a ridicolului). Este comic tot ceea ce percep ca fiind detaşat de mine, anormal şi fără alt efect decât acela de a degaja un sens comic. Veselia se datorează faptului că obiectul încetează astfel să mai fie o importanţă psihică pentru, se datorează acestui joc al activităţii mele de înţelegere (Th. Lipps).

Teoria incongruenţei a primit cele mai importante modificări din partea teoreticienilor romantici, repuneri în scenă care aveau să fie continuate în secolul XX şi să aducă nivelul discuţiei de la „râs” la „umor”. Istoricul li­terar Louis Cazamian a adăugat de exemplu în 1952 ideea intelectualistă (de unde influenţa lui Kant) a „stopului voluntar”. Umorul este întotdeauna o încetare bruscă a uneia dintre acele „judecăţi implicite” ce constituie „reacţiile noastre faţă de viaţă”. În primul rând, şi cel mai important, umorul este o întrerupere a judecăţii comice (oricât de dubios ar părea). Această suspendare este actul fundamental al oricărui umor, generat de dife­renţa dintre aerul imperturbabil al umoristului şi caracterul comic a ceea ce spune. Altfel spus, toţi umoriştii sunt, înainte de orice, imuni la propriile glume. În continuare, în funcţie de profunzimea şi caracterul intenţio­nal al umorului, observăm pe rând suspendarea judecăţii afective (sensibilitatea tocită, incapabilă de a reacţiona), suspendarea judecăţii morale (indiferenţa faţă de valoa­rea sau non-valoarea etică a lucrurilor) şi suspendarea judecăţii filozofice (paradoxala unire frăţească dintre râs şi lacrimi). Ulterior, s-a încercat abandonarea acestei clasificări şi înlocuirea ei cu una „mai globală şi totodată mai concretă”, aceea a suspendării – la modul cel mai general – a unui tip de evidenţă.

Psihanaliştii, începând cu Freud, aveau să părăsească această concepţie definitiv şi să o înlocuiască cu ceea ce avea să fie denumit de unii autori teoria destinderii. Deşi Val. Panaitescu nu face mare caz din această direcţie teore­tică, să menţionăm doar că ea se bazează pe conceptul de refulare introdus de psihanalişti: comicul ar fi o păcăleală adusă „cenzurii noastre interne”, care în mod normal ne împiedică să destindem pornirile naturale ale comportamentului. Comicul poate înşela de obicei raţiunea, legea, morala şi tabuurile. Poate că autorul român a avut motive întemeiate să nu ia în discuţie această teorie, greu de scos din sistemul de concepte pus în circulaţie de Freud şi oricum greu de pliat pe ceea ce el îşi propusese să caute: marele humor, acea atitudine sentimentalo-filozofică. Să spunem că teoria destinderii explică, totuşi, foarte convingător situaţiile comice particulare, mecanismul teză-antiteză-sinteză, încordare-şoc-relaxare şi toate „rupturile de determinism” între ceea ce e presupus şi ceea ce se petrece.

 

Schiţe pentru umorul sofistic

 

Cred că demersul încadrării conceptului de „umor” într-o matrice explicativă (chiar dacă este, în definitiv, un demers idealist) ar câştiga în amploare dacă ar lăsa pentru câteva momente deoparte aspectul „literar”, „epico-dramatic”. O majoritate semnificativă a analizelor sunt îndreptate înspre litera scrisă, înspre caracterul narativ al desluşirii înţelesului comic. Nu o dată, teoreticienii folosesc direct „naratorul” în loc de „humoristul”. Să punem sumar în discuţie problema retorică a umorului. Menţionăm întâi că, tratând astfel lucrurile, ne derobăm pentru câteva clipe de separaţiile estetice între comic, umor, ironie etc., tratându-le împreună drept sesizare/creare a ridicolului.

Citim în volumul doi din „Organon” al lui Aristotel definiţa silogismului: „este o vorbire în care [din] anumite lucruri date rezultă cu necesitate altceva, pe temeiul celor date”. Orice gândire care nu respectă regulile formale ale acestui tip de raţionament este, din punct de vedere logic, un sofism (un paralogism, ca să împrumutăm terminologia filozofului), indiferent de valoarea de adevăr a concluziei rezultate. Există raţionamente care sunt corecte – silogismele, şi raţionamente care par a fi corecte – sofismele. Aici, Aristotel completează: aşa cum există metale preţioase şi metale care par a fi preţioase (bineînţeles, legătura încercată între cele două exemple nu funcţionează, căci vorbim despre asocieri diferite, dar să presupunem că formularea e o simplă comparaţie „literară”, nu un sofism sprijinit pe accident).

Citim apoi o prelungire foarte judicioasă a acestui aspect, realizată la sfârşitul secolului al XX-lea. Ironia, conform lui Chaďm Perelman, n-ar fi decât un „argument cvasi-logic”, fiindcă încearcă să imite raţionamentul „reducerii la absurd” din matematică. Lucrurile funcţionează astfel: „Admiţând momentan o teză opusă celei pe care vrem s-o apărăm şi dezvoltând de aici consecinţele, arătăm incompatibilitatea acestora cu ceea ce este crezut de obicei (de unde se naşte ridicolul n.m) şi pretindem că deducem de aici adevărul tezei pe care o susţineam”. Simplificând, ironia urmăreşte traseul reducerii la absurd însă nu întocmai, fiindcă simţim fragilitatea acelui „ceea ce este crezut de obicei”. În plus, ironia îl implică pe ascultător şi presupune o convenţie, cât de fragilă, o serie de cunoştinţe complementare comune despre acele conduite subînţelese. Acelaşi acord îl regăsim la Aristotel, sub forma „nesocotirii” tacite a faptului că lipseşte o definiţie clară a termenilor.

Revedem acum, în notă retorică, afirmaţia lui Bergson („Le rire”, 1904): „oricât de franc, râsul ascunde o gândire în prealabil (arričre-pensée) a unui comun acord, aţ spune aproape o complicitate cu un altul, real sau imaginar”. Referindu-se strict la persuasivitate, Perelman spune aproape acelaşi lucru: „pentru a-l utiliza, este nevoie de un minim acord”. Nu departe este Robert Escarpit atunci când subliniază caracterul „angajat” al umorului, care „provoacă râsul pentru a provoca gândirea”.

Aşadar, când apare omul nostru urât din paragrafele anterioare şi spun „iată-l pe Apollo”, încerc, oare, o persuadare (sofistică) a celor care râd de micul meu cuvânt de spirit? Mă folosesc de o cunoştinţă generală (deşi vagă) despre unele norme estetice, pentru a ajunge, tocmai trecând peste această ambiguitate, la concluzia că individul este realmente urât? Şi, dacă da, avansând această concepţie, putem privi umorul – în sens larg, al cărui mijloc discursiv este aproape întotdeauna acest gen de cvasi-logism – drept traseu sofistic?

Acest gen de a trata umorul nu este o noutate absolută. Dorothy Markiewicz, profesor de psihologie la Universitatea din Ohio, a abordat-o în studiul „Can Humor Increase Persuasion Or Is It All a Joke?” (1972). Concluziile cercetării vizavi de persuasiune au înclinat către un răspuns negativ („s-ar putea concluziona că orice efect datorat folosirii unui context umoristic vs unul serios sunt cel mult foarte mici”), dar mesajul umoristic a câştigat semnificativ la capitolul atenţie, credibilitate, simpatie („likebleness”), apreciere („rating”), toate acestea atât de necesare potenţialului argumentativ. Să menţionăm totuşi că cercetătoarea americană s-a îndreptat către verificarea „persuasiunii”, or, schiţa făcută de noi mai sus se referă în principal la decelarea „persuasivităţii” mesajului umoristic.

 Am abordat aici ruta pe care o consider favorabilă studiilor despre umor: istorie-estetică-psihologie-retorică. Îmbinarea acestor ştiinţe poate părea rigidă, lipsită de vreo pistă de aterizare concretă, poate cei care vor vedea în atare preocupări amprenta futilităţii nu se înşală pe deplin. În plus, celebra sentinţă a americanului E.B. White, „Analising humor is like dissecting a frog. Few people are interested and the frog dies”, îmi pare teribil de chibzuită. Aş remarca însă că, dacă ea ne convinge, o face şi pentru că are umor. Pentru cei cuprinşi de pragmatism economic, să menţionăm că în anii ’80, în America, 42% din advertisingul televizat avea un mesaj bazat pe umor (Markiewicz, „The Effects of Humor on Persuasion”). În plus, să aducem aminte recenta şi, aş spune eu, fructuoasa vizită a lui Barack Obama făcută simpaticului moderator Jay Leno. Dacă umorul este un răspuns la dizarmoniile vieţii de zi cu zi, folosirea umorului este un soi de dirijare productivă a percepţiei celorlalţi şi-atunci înţelegerea folosirii umorului nu este altceva decât pătrunderea în mecanismele acestui troc pe care ni-l propun atâţia indivizi comici: opţiunea mea sau opţiunea ta.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul