Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viciul stă īntodeauna īn comportarea celorlalţi

        Horia Gārbea

 

Tudor Octavian, Povestiri alese, 2 vol., Jurnalul Naţional, proză

 

Autoironic, Tudor Octavian īşi īmpodobeşte manşetele volumelor cu citate din clasici ai literaturii universale care s-ar referi, īn general elogios, la proza lui, procedeu adoptat cīndva şi de Daniel Bănulescu. Īn general, īnzestrat cu umor şi neocolind sarcasmul, Tudor Octavian nu se cruţă pe sine īn poves­tirile īn care apare drept personaj. Cel mai adesea personajul său, fie că relatează la persoana īntīi, fie că nu, mimează uimirea şi chiar perplexitatea unui sărac cu duhul īn faţa faptelor şi oamenilor. Cum autorul, ne dăm seama lesne, numai sărac cu duhul nu este, viciul stă īn comportarea celorlalţi. Dar nu numai. Aşa de pildă, mergīnd spre New York prima dată, cu un zbor transoceanic, naratorul ajută doi bătrīnei derutaţi să se descurce īn avion. Pe aeroport īnsă, depăşit el īnsuşi de Lumea Nouă şi tehnologia ei, neştiind nici măcar să formeze un număr de telefon, īi lasă līngă aparat, sub pretext că se duce după mărunţiş, şi dispare ca un demon īn noaptea neagră. Urīt, dar omenesc! Nu, Tudor Octavian, naratorul, nu se apără pe sine şi nu se descrie īn culori roz. El se contaminează de răul pe care continuă să-l satirizeze sub toate formele, chiar sub a sa. Scriind zi de zi la ziar aceste scurte proze, schiţe vesele şi triste, e uimitor cum autorul le poate inventa fără a obosi şi fără a se repeta. Zeci şi zeci de texte unicat (critic de artă fiind, Tudor Octavian ştie cum e cu valoarea unicatului) au curs de sub condeiul liber şi acum se adună spectaculos. Pericolul e şi el prezent: găsind execelenţa formulei, prozatorul rămīne mereu prizonier acestei specii. Ne-ar interesa o nuvelă, un roman, măcar o povestire de 10.000 de semne, nu doar de 2.000, ivite din talentul lui. Oare poate Tudor Octavian să scrie aşa ceva? N-o fi curios el īnsuşi cum īi va ieşi un altfel de text? Pīnă cīnd vom avea o mostră, să acceptăm ce ni se dă, pentru că, realmente, īn ceea ce face, scriitorul excelează şi poate de aceea refuză să īncerce o formulă cu reuşită incertă.

 

Ion Maria, poziţia lotus, Editura Vinea, poezie

 

La Tīrgu-Jiu mai īntīlneşti şi poeţi olteni din judeţele limitrofe. Aşa se face că, la  Zilele Ar­ghezi, l-am revăzut īn urbea lui Gh. Grigurcu pe Ion Maria şi am primit cea mai recentă carte a sa care īi exprimă fără echivoc poziţia: „contemplativ/ sătul de această lume/ care numai tristeţe/ ştie să-mi dăruiască/ voi sta īn poziţia/ lotus/ pīnă voi deveni/ şi eu/ o floare”. Pīnă cīnd Ion Maria va trece īn regnul vegetal, noi vom căuta īn versurile lui acele momente fericite īn care metaforele şi comparaţiile depăşesc locurile comune (poet-şaman, poet-īnger, copac-predicator spre stele, poeme-ferestre – era să zic windows vista). Aceste segmente privilegiate există şi apar atunci cīnd autorul uită că este „poet” şi, īn consecinţă, trebuie să calce apăsat, ba chiar păşeşte normal. Un militar care bate pas de defilare pe stradă e bizar şi va ajunge destul de repede la balamuc. Un poet care umblă mereu „altfel”, adică precum se presupune īn mahala că merge un poet, poate deveni subiect de glume. E mai frumos şi mai funcţional să păşeşti cum ţi-e mersul: „să poţi vedea/ vara/ urma paşilor/ pe care astă iarnă/ i-ai lăsat / īn zăpadă”. Atīt şi e destul ca să fii poet. Titlul „a fi poet” distruge poezia acestui scurt text şi e de neīnţeles cum Ion Maria nu īşi dă seama de acest lucru (şi de altele, cum ar fi blestemata centrare a versurilor). Pe scurt, Ion Maria este poet, dar uneori, atunci cīnd se īncăpăţīnează să ne atragă atenţia că stă īn lotus, īncetează să mai fie. Cīnd renunţă să ne spună că este poet, chiar este. 

 

Ion Horea, Versuri şi reversuri, Vers et revers, Editura Cartea Romānească, poezie

 

Ion Horea este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai premiaţi scriitori ai generaţiei ’60, pe care de fapt o premerge, căci, născut īn 1929, a debutat īn 1949, iar cu volum īn 1956, o dată cu mai tīnărul său confrate Nicolae Labiş. Anul acesta, Ion Horea şi-a aniversat cei 80 de ani la care pu­ţini poeţi din generaţia lui au ajuns şi cei 60 de ani de la debutul īn Almanahul Literar de la Cluj cu un volum de versuri, lucru cum nu se poate mai firesc la un autor īncă foarte activ la cea de-a treia tinereţe şi īn drum spre cea de-a patra. A ales soluţia unui volum bilingv, la traducere străduindu-se cu destul succes Paula Romanescu, poetă care a izbutit să redea şi muzicalitatea versurilor rimate ale lui Ion Horea, şi modul său tradiţionalist, agrest de a vedea lumea. Acum, īntr-un moment de bilanţ, veteranul manifestă seninătatea de a fi un poet necunoscut, calitate care īi permite să īşi reīnceapă opera cu fiecare poem nou şi, privind īn urmă, nu are a se īntreba despre zăpezile de altădată, ci se cufundă īn ele, omătul amintirii troienindu-l plăcut la fiecare final de strofă: Nu ştiu, din tot cīt a trecut/ Dacă ceva mi se cuvine./ Rămīn sub coasta mea de lut/ Şi cad omături peste mine. ( Je ne sais pas, de tout ce qui fut/ Si quelque chose m’appartient./ Je reste sous mon coteau perdu/ Et tombent sur moi nes neiges-chagrain). Aici tradu­cerea conţine un mic abuz de interpretare, nu rezultă că ar fi vorba de vreo „chagrain”, ci, mai curīnd dimpotrivă, poetul se livrează bucuros memoriei. Poezia lui Ion Horea, clasicizantă, senină, se īnse­ninează acum şi mai tare, īncīt aşteptăm cu interes justificat volumul prin care īşi va sărbători intrarea īntre nonagenari şi apoi pe cel de la centenar!

 

Mircea PeteaN, cāmp minat, Editura Limes, poezie

 

La ora cīnd citiţi aceste rīnduri, Mircea Petean a uitat cu totul de poezie şi de volumul său recent, apărut la propria-i editură prin luna mai. Căci volume de versuri a mai publicat Mircea Petean destule, de la debutul din 1981, dar acum el se pregăteşte să devină bunic şi, de la Victor Hugo īncoace, arta de a fi grand-pčre nu-i floare la ureche nici măcar pentru ardeleni. Aşa īncīt cronica de faţă nu i se adresează lui Mircea Petean, ci numai cititorilor săi care īl vor redescoperi īn cīmpul minat al poeziei. Cīmp minat? Iată un răsfăţ poetic, pentru că teritoriul poeziei lui Mircea Petean este unul prietenos, īmblīnzit de chiar prezenţa poetului, dar şi de a altora: „Poemei căzute īn şanţ īi sar īn ajutor/ masorul şi doi medici”. Bucuria de a scrie, de a nu se pripi īn a da la tipar rodul muncii pentru a prelungi bucuria scrisului, de a se uita zile şi nopţi īn şir la un fag, de a aduna muşuroaie de cuvinte, iată ocupaţiile poetului care practică o lungă şi ocolită cunoaştere de sine prin interogaţie de sine. Īn lumea lui Mircea Petean, poemul are cu poetul său o nesfīrşită răbdare, dar şi reciproca este adevărată. Ca puţini alţi poeţi, eroul nostru īşi schimbă īnfăţişarea de la un text la altul, schimbă stilul abordării, se dă cīnd umil săpător la rădăcinile poeziei, cīnd orgolios ca un zeu, măcar semizeu (īn momentele de luciditate). Īn realitate, poetul īşi inventează pretexte pentru a se deghiza, dă o continuă reprezentaţie teatrală pentru cititorii săi, dar mai ales pentru sine īnsuşi. Trecut prin toate ciururile poeticii, ajuns la īnsingurarea īnţeleaptă, dar refuzīnd resemnarea şi īnchiderea īntr-o formulă, Mircea Petean este un īncă tīnăr poet şi un bunic de inevitabil succes!

 

Viorel ŞtefĂnescu, Portretul scriiturii Fundaţia Culturală Antares, critică

 

Iată că Viorel Ştefănescu, simpaticul şi vivacele critic şi anglist din Galaţi, a trecut aproape simultan pragul unei jumătăţi de secol de viaţă şi pe cel al Uniunii Scriitorilor, fili­ala danubiană. Felicitīndu-l pentru amīndouă evenimentele, trebuie să consemnăm şi apariţia a īncă unui volum de comentarii critice. El conţine articole publicate īn diferite reviste din Galaţi şi din ţară şi confirmă chipul atractiv, bătăios, tranşant al lui Viorel Ştefănescu de a comenta mai ales apariţii recente şi mai ales pe cele ale unor colegi de generaţie sau pe aproape. Apetenţa pentru literatura noastră contemporană este egalată la Viorel Ştefănescu de cea pentru literatura de limbă engleză din care traduce, dar pe care o comentează mai rar. Viorel Ştefănescu mizează cu forţă şi cu argumente pe autori consacraţi sau mai puţin cunoscuţi din zona Dunării de Jos: Tudor Cristian Roşca, Adina Dabija, mutată ulterior īn Statele Unite, Alina Durbacă, Ruxandra Anton, Mihail Gălăţanu, Katia Nanu etc. Asta nu īnseamnă că īi ocoleşte pe „marii optzecişti” (Groşan, Danilov, Mureşan, Stoiciu, T.T. Coşovei) faţă de care orice nouăzecist, cīt de nonşalant, simte un respect instinctiv. Cu intuiţie corectă, Viorel Ştefănescu semnalează ca importante debuturi precum cel al Florinei Zaharia şi ştie să aleagă citatul relevant. Poate că a sosit momentul ca autorul nostru, cam risipitor cu scrisul său, să ne dea un volum mai omogen şi mai profund decīt o selecţie de recenzii, pentru ca vocaţia lui reală să se īmplinească īntr-o lucrare de anvergură pentru care deţine excelente virtualităţi.

 

Melania Cuc, Dantela de Babilon, Editura Nico, roman

 Un roman interesant ca premisă, īn care avem povestea unor ostatici de religii diferite, pe un aeroport nenumit, sub veghea unor terorişti. Tensiunea continuă şi monotonia acestui tip de detenţie sīnt urmărite şi amplificate de scriitură. Pīnă la urmă ele se transmit cititorului sub forma plictiselii. Uneori răzbat filozofări despre religie, civilizaţie, formulări sofisticate şi inutil pre­ţioase. Deşi situaţia e ca enunţ spectaculoasă, desfăşurarea acţiunii e mono­tonă şi intervenţiile naratoarei (o jurnalistă ce relatează la persoana īntīi) devin enervante. Melania Cuc e o scriitoare cu multe volume publicate īn toate genurile, īn special romane. Se vede că textul e compus „din prima” şi urmăreşte o teză mizīnd pe un loc comun al literaturii de senzaţie: oameni foarte diferiţi captivi īntr-o situaţie limită. Filme şi cărţi pe tema asta sīnt destule, realizarea Melaniei Cuc, corectă īn general, nu impresionează.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul