Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eminescu şi Herodot

        Stelian Tăbăraş

 

După debutul cu succes al lui Eminescu în „Familia“ lui Iosif Vulcan, poetul a hotărât, pe contul lui, să-şi dea examenul de sfârşit de liceu - cum ar fi astăzi bacalaureatul. S-a dus de aceea într-un extrasezon şcolar la Blaj,  la austerele şcoli ale acelui centru de cultură românesc în Tran­silvania. Era deja un nume cunoscut, poezia „Dorinţa“ îi adusese oarecare glorie,  aşa încât o parte din elevii de acolo – cu care avea să fie şi coleg la Viena – au lăsat mărturii scrise despre prezenţa sa. Venise îmbrăcat „ca iarna“, aşa cum obişnuiesc ţăranii ori ciobanii; purta chiar şi căciulă în plină vară. A  urmat examenul de greacă veche, pe care nu l-a promovat. Eminescu a  povestit cum fusese lăsat singur într-un amfiteatru imens: i se dăduse  o temă de examen şi-l părăsi­seră acolo. A ieşit plângând din liceul blăjan; visul lui de devenire pe calea cărţii se sfărâmase.

 Dezamăgit, şi-a împărţit celorlalţi colegi cărţile şi a plecat. Astfel că, mai târziu, când era student (doar) audient la Viena, a ocolit scrierile greceşti, mai ales că avea libertatea să-şi aleagă nişte cursuri. Totuşi, acolo va fi citit el pe Herodot în traducere germană; era tocmai perioada entuziasmului ro-manticilor faţă de antici.

La Herodot, din „Istoriile“ sale, s-a oprit mai ales asupra capitolului inti­tulat „Melpomene“, care are drept subiect cele mai vechi cunoştinţe despre locuitorii României de astăzi, sciţii. Pe vremea lor a avut loc uriaşa invazie persană – se  vorbeşte despre o oaste de ordinul sutelor de mii –, pe care ambiţiosul  Darius a condus-o el însuşi. Sciţii n-au dat o luptă directă, s-au îndepărtat spre nord, urmaţi de perşi  cam până la Nistru.

 Ce amănunte stilistice îl vor fi emoţionat pe poet?  Mai întâi, podul de vase de peste Dunăre („un ţărm de altul/ legând vas de vas se leagă“); apoi modul de întărire a oastei lui Darius, prin adăugarea în cohortele lui a micilor cetăţi şi localităţi ce-i ieşeau în cale.  Acestea nu aveau de ales, iar semnul de capitulare era întâmpinarea asediatorilor cu „pământ şi apă“. Sigur, nu interesează aici restul desfăşurării expediţiei. Ştim că Darius n-a reuşit să-i ajungă pe sciţi, care pârjoleau totul în urma lor (îşi incendiau grânele, astupau fântânile cu  pământ, făcând imposibilă, de fapt, întreţi­nerea din mers a oamenilor şi  cailor).

Peste ani, pe când concepea un mare poem istorico-filozofic, împărţit în celebrele lui patru Scrisori,  a găsit  asemănări uimitoare de destin între invazia din antichitate şi războiul lui Mircea cel Bătrân cu turcii. Mircea  n-a ieşit în faţa agresorului cu „pământ şi apă“, ci a ales calea războiului cu o anumită tactică şi loc de desfăşurare la Rovine, localitate greu de precizat astăzi (întrucât „rovine“ înseamnă în limba română mai veche „mlaştină“, „bălţi pline de stuf“. A se vedea o rămăşiţă semantică a acestui cuvânt în adjectivul „rea­văn“). Ar fi greu astăzi să ni-l în­chipuim pe trufaşul Baiazid stând cuminte ca un şcolar şi ascultând o lecţie de istorie de la Mircea. În plus, eliberându-l, ca să organizeze apăra­rea. Orice sultan l-ar fi dat, conform tradiţiei, imediat pe mâna călăului.

Desfăşurarea bătăliei este una aido­ma acelora dintre sciţi şi perşi. Adică, mai mult de hărţuială. Nu ne mai pare astăzi întâmplător de ce a ales Eminescu, în Scrisoarea III (acea parte a poemului filozofic referitoare la istorie), tocmai bătălia dintre Baiazid şi Mircea cel Bătrân.

„Istoriile“ rămân, se pare, singura operă antică în care Eminescu a găsit câte ceva despre începuturile noastre. Inhibiţia poetului în legătură cu greaca veche se vede aproape în toată creaţia eminesciană, el ocolind chiar şi în celebrul Memento Mori (unde civilizaţiile sunt trecute la rând) faptele eroice ale grecilor, mitologia lor. De asemenea, n-a inclus niciodată Grecia în visele lui de călătorie; doar Italia. Tot greaca veche ne face să presupunem că azi celebra strigare entuziastă a poetului, spusă la porţile Blajului,  „Te salut, mică Romă!“, a fost spusă înaintea supărărilor sale din cauza examenului.

Revenind la perşi: După întoar­cerea lor până la Dunăre pe meleaguri scitice, să ne amintim un episod cel puţin poetic. Podul de vase – desfăcut pe jumătate – îl lăsase pe Darius la nordul Dunării. Atunci el a căutat în oastea lui numeroasă un egiptean care avea vocea cea mai puternică; l-a pus să strige la grecii care se ocupau de podul de vase să vină să îl refacă. Ceea ce s-a şi întâmplat.  (Povesteşte Herodot, în capitolul 141 din Istorii: „Era în preajma lui Darius un eghi­p­tean, cu cel mai puternic glas care se poate închipui. Acestui bărbat i-a poruncit Darius să stea pe ţărmul Dunării cât mai la margine şi să dea strigăt către Histaios din Milet. Aşa făcu deci eghipteanul. Histaios, auzindu-l încă de la prima strigare, a pregătit toate vasele, ca să treacă dincolo oştirea şi a încheiat din nou legăturile podului. Aşa scăpară atunci perşii“.)Să ne imaginăm astăzi un monument de artă plastică pe malul Dunării, cam în dreptul localităţii Isaccea de astăzi: un oştean strigând, cu mâinile pâlnie la gură, peste apele străvechiului Istru.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul