Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Tristeţea grafomaniei fără orizont
Sorin LavricVă rog din toată inima, vă conjur chiar, să citiţi un roman de Gabriel Garcķa Mįrquez. Haideţi să īncepem cu unul din cele celebrisime: Un veac de singurătate sau Toamna patriarhului. Ca să le citiţi, trebuie să īndepliniţi două condiţii. Prima este să aveţi candoarea lecturii, adică minima bunăvoinţă de a vă apropia de text cu īncredere şi, īn acelaşi timp, fără idei preconcepute. Aşadar, să nu luaţi īn seamă calpele verdicte de specialitate date pe bandă rulantă de o veritabilă industrie de reclamă ca aceea de la New York Times. Să nu luaţi dar aminte la gongoricele sentinţe de cabaret de genul: Un veac de singurătate este prima operă literară, de la Cartea Facerii īncoace, care ar trebui citită de īntreaga omenire aşa cum putem citi pe coperta a patra a volumui scos de Editura Rao īn 2007. Iar a doua condiţie: să te aşezi pur şi simplu īn fotoliu cu poftă de lectură şi cu o dorinţă sinceră de a te bucura pentru cīteva ore de o ispravă estetică, vrīnd să simţi pe pielea ta că literatura, departe de a fi o minciună frumoasă, e un izvor de delicii fine.
Dacă aţi īndeplinit cele două condiţii, puteţi deschide unul din cele două titluri pomenite. Ei bine, veţi trece prin următoarea succesiune de stări contradictorii: după 20 de pagini, veţi simţi că cineva şi-a pus īn gīnd să delireze fără oprelişti, dar nu oriunde, ci īn paginile unui roman despre care se spune că e de calitate. După īncă 10 pagini, veţi simţi că lucrurile se repetă şi că deja romancierul aplică aceeaşi reţetă a carnavalului livresc fără cap şi fără coadă. Avīnd totuşi acea candoare de care pomeneam mai devreme, vă veţi spune că dumneavoastră sunteţi de vină, că nu aveţi, aşadar, o dispoziţie prielnică degustării textului şi atunci veţi trage aer īn piept, vă veţi aduna şi veţi continua lectura. După īncă 20 de pagini, impresia că cineva vă joacă o farsă şi că asistaţi, de fapt, la o cacealma de cuvinte zemoase şi lipsite de sens devine certitudine.
Īn fine, ajungem la ultima şi cea mai statornică senzaţie pe care ţi-o lasă lectura: că ai de-a face cu un romancier fără orizont filozofic, care, neputīnd să creeze o atmosferă cu īncărcătură umană, se dedă la o revărsare de aiureli imaginare ce curg īn matca unui iureş de cuvinte interminabile. Un grafoman care leagă vorbe fiindcă nu poate lega gīnduri. Că Marquez delirează pe sute şi sute de pagini nu e un amănunt chiar aşa de grav, dar stupefiant este că o face īn aplauzele unor snobi care nu au curajul să spună că sunt victimele unui renghi scriitoricesc de factură mediocră. Că, aşadar, īmpăratul e golul şi că, din trei fraze lungi cīt zece pagini fiecare, nu poate ieşi decīt o caricatură, iar nu un roman propriuzis. Cum Dumnezeu poate cineva să citească elucubraţiile fanteziste ale lui Mįrquez luīndu-l īn serios şi nesimţind făcătura evidentă a prestidigitaţiilor sale facile?
Pur şi simplu, ai de-a face cu o proză fără bătaie spre ceva mai larg şi fără deschidere spre ceva mai īnalt, cu o proză plată, dar suculentă, alcătuită dintr-o procesiune exotică de cuvinte lipsite de reazem inteligibil. Chinuindu-te cu pelteaua de fraze sardanapalice, īţi spui că ai sub ochi un exemplu nimerit de ce īnseamnă literatura lipsită de substrat filozofic: o sarabandă sclipitoare de bomboane lexicale, o pletoră cleioasă de vorbe văduvite de semnificaţie vitală. Dacă ai reuşit să citeşti 50 de pagini din Marquez, te poţi opri, căci ai apucat deja să cuprinzi un eşantion reprezentativ din şerbetul său luxuriant: restul e o aplicare fantasmagorică a aceleiaşi tactici de umplere a paginilor cu un nimic extravagant şi dulce. Ambele romane de care pomeneam sunt croite pe calapodul facil al conglomeratelor masive de cuvinte aruncate cu lopata, după principiul că ce-i mult şi vulgar poate camufla lipsa gīndurilor puţine şi clare. Mįrquez suferă de prezbitism existenţial. Optica lui e cea a genunchiului broaştei aflate īn perioada de rut orăcăitor. Scrie neted şi fără anvergură, cu fruntea lipită de pămīnt, ca toţi scriitori fără orizont religios sau metafizic. Spiritul său de observaţie e bicisnic de slab, iar analiza psihologică de care e capabil e de o platitudine patentă. Autorul nu poate decīt să-şi descrie freneziile fantasmatice şi aşteaptă probabil să fie aplaudat pentru asta. Dacă īmi cereţi să vă povestesc ce se īntīmplă īn romanele lui, nu o pot face. Delirul prozaic nu poate fi mīntuit prin preschimbarea lui īn depănare narativă īnzestrată cu sens.
Pe Mįrquez īl citeşti īn trei situaţii: 1) cīnd vrei să afli cīţi creduli sunt īn stare să sufle īn pīnzele orgoliului unui scriitor de mīna a doua, decretīndu-l mare scriitor şi, lucru deloc de mirare, īncununīndu-l cu Nobelul; 2) cīnd vrei să te lecuieşti de credinţa īn literatură, văzīnd cum un veleitar trece drept condeier de elită; 3) cīnd vrei să īnveţi cum nu trebuie să scrii.
Nu ştiu ce demon malefic mi-a călăuzit mīna atunci cīnd m-am păcălit cumpărīnd două tomuri semnate de acest uşuratic şi neīnfrīnat revărsător lexical. Lumea aceasta e plină de bufoni şi de cabotini ridicoli, iar unul dintre ei este chiar Gabriel Garcķa Mįrquez. Sunt cărţi pe care, terminīndu-le prea repede, regreţi că nu le mai poţi gusta. Sunt altele pe care regreţi că le-ai deschis. Un veac de singurătate e una din ele. E ca şi cum ai īnota īntr-o baie de melasă, străduindu-te să īntrezăreşti o muchie de sens īn gīlmele şi rotocoalele infinite de fraze marqueziene, pentru ca, īn final, să te duci la fund. Īnchizi cartea şi īnchiţi īn sec, spunīndu-ţi că niciodată nu vei mai deschide o carte purtīndu-i numele. Asta dacă, fireşte, nu eşti masochist şi vrei să īngroşi rīndul celor care se chinuie citindu-i vălătucii iscaţi din vată de zahăr ars.
Nu mi-l pot īnchipui pe Marquez decīt rīzīndu-şi īn barbă pentru marea festă pe care a jucat-o criticii literare prin īnşfăcarea Nobelului. Un hohot de rīs mare cīt obtuzitatea celor care au avut lipsa de fler să-l primească īn tagma scriitorilor. Iată cazul unui balerin arătīnd uşurinţă īn legarea frazelor şi care ajunge să fie uns drept scriitor de geniu, cīnd aplecarea lui spre cele spirituale are īngustimea seacă a oamenilor săraci cu duhul. De Mįrquez mi-e milă, dar de cititori mi-e şi mai milă. Nu fiindcă nu vor sesiza cīrpeala frivolă a nesfīrşitelor fraze inepte, ci fiindcă nu vor īndrăzni s-o spună. Nu-i nimic, o spune articolul de faţă, strigīnd către toate zările şi repetīnd īntruna: cīt de proşti putem fi ca să ne uităm īn gura unui tencuitor de var calamburesc, care īmproaşcă hīrtia după regula asocierii iraţionale a tuturor vedeniilor care īi trec prin minte?
Dar tristeţea cea mare este că Mįrquez nu e un mutant singular, ci oglindeşte un tipar literar care a infestat spiritul Americii de Sud. Dacă nu ar fi Vargas Llosa ca să-i scoată din rīpa realismului magic, aş fi īnclinat să spun că sud-americanii fac literatura cum fac trafic de stupefiante: diletant, crud şi fără orizont. Citiţi, vă rog, unul din romanele amintite, dar face-ţi-o fără să vă lăsaţi furaţi de mreaja de reclame ţesuţă īn jurul autorului. Şi mă veţi īnţelege.P.S. Criticii literari să-mi ierte răbufnirea, sinceră şi spontană, provocată de perplexitatea resimţită īn urma lecturii lui Mįrquez. Sunt scriitori cu care nu poţi face cunoştinţă decīt cu preţul īndurării unei traume estetice. Iar, pentru mine, Mįrquez face parte din această categorie. Fără să am pretenţia ca repulsia mea să fie īmpărtăşită de alţii, īn măsura īn care impresiile de gust nu se discută, atunci rīndurile de faţă au īndreptăţire dacă sunt judecate exclusiv din interiorul unei asemenea impresii. Nu-mi place columbianul, mi-e foarte limpede asta, şi totuşi sunt conştient că opinia mea nu poate servi drept criteriu de apreciere a romanelor sale. E singurul mod prin care īmi pot răscumpăra necuviinţa rīndurilor de mai sus.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
