Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste

        Felix Nicolau

„La vérité géométrique pure, immuable et transmissible, n’est autre que le résidu de quelques grandes passions” (Elie Faure, L’esprit des formes 2)

 

Un manifest literar nu este un program. Chiar şi aşa, mulţi sunt cei iritaţi de constrângerile doctrinare ale vreunui manifest ori de imprecizia lui. Se face confuzie între armătura teoretică a manifestului, care are mai degrabă o funcţia conativă (ca să folosesc un termen din lingvistică), de convingere. Predictiv şi limitativ este programul. Politic vorbind, primul dovedeşte „indiferenţă politică creatoare” (Morris Janowitz), în timp ce al doilea, ca şi limba în sine, este un „mediu al dominaţiei şi puterii sociale” (Jurgen Habermas). Căci, bineînţeles, există o politică a literaturii. Oarecum la această distincţie se referă Adrian Urmanov când admite că „noi am făcut prefaţa generaţiei [2000 n. n.]. cu geacăriţa se scrie primul poem”. O are în vedere pe Diana Geacăr, şi nu pe mama acesteia, Ioana Geacăr, fireşte.

Dar chiar persistând în confuzie terminologică, problema de fond este aceeaşi: manifestul, însoţit sau nu de program, practică delmitarea de alte generaţii şi grupări, contestă şi propune ceva nou. Cel puţin ca intenţie. Sunt situaţii când manifestul precedă o generaţie/grupare, fiind emis de unul sau mai mulţi teoreticieni, şi ajută la coagularea ei. Dar este posibilă şi varianta opusă: generaţia/gruparea a ajuns deja la o conştiinţă de sine şi îşi propune să se adune sub un stindard procedural. Gloanţele oarbe nu sunt excluse: manifeste care nu se verifică în creaţii propriu-zise şi rămân simple documente de istorie literară.

Ultimii douăzeci de ani au fost rodnici în emiterea de manifeste şi programe. Mi se pare şi normal. Odată cu pluripartitismul postcomunist, era firesc ca scriitorii să aibă libertatea de a se organiza în partide literare. Totalitarismul mai tolera o anumită varietate creatoare, dar nu vedea cu ochi buni lansarea unor programe care să stabilească reguli exclusiviste. În afară de platforma-program a literaturii prolet­cultiste, bineînţeles. Tot ce s-a putut practica în perioada cu pricina a fost fenta, evazionismul şi onirismul. Dar şi acest lucru a fost posibil numai pe durata relaxărilor ideologice. Ce ar fi, aşadar, rău în faptul că dizolvarea rigorii comuniste a permis teoretizări agresive, contestatare şi, implicit, cu personalitate? Fără polemică viaţa literară devine „life-in-death”, un trai mort, cum ar fi spus Coleridge. Am avut, deci, manifeste ale himerismului, delirio­nismului, autenticismului, performatismului, utilitarismului, fracturismului, deprimismului, boierismului, nunuismului şi alte câteva mai mult sau mai puţin hazlii. Se observă că în manifestele construite de nouăzecişti predo­mină culturalismul, limbajul elevat, evitarea polemicii şi ataşamentul faţă de inconştient, fantasmă, psihanaliză. Mai puţin subtile, manifestele/programele tinerilor sunt însă incisive: vor distanţare de generaţiile anterioare, orientare către modele străine (în special beat-ul american) şi înclinaţia spre simplitate stilistică şi concediere a evazionismelor de tot felul. Problema programelor literare este că ele tind să degradeze generaţia până la rangul de gaşcă şi să impună reţete. S-a tot discutat acum câţiva ani, când cenaclul „Euridice“ îşi atingea apogeul în Sala Oglinzilor de la U.S.R., că generaţia 2000 va avea drept la card de identitate de la biroul de evidenţă al personalului literar abia când îşi va avea propriii critici, ridicaţi din rândurile ei. Ceea ce s-a şi întâmplat. E adevărat că grila de apreciere a unui critic se poate îngusta teribil cu trecerea vremei. E adevărat că e nevoie de oameni tineri şi vive la mort! cum zice un savant francez. Dar nu-mi surâde deloc ipostaza criticului înregimentat. A fi criticul unei generaţii – iar generaţiile se succed tot mai repede – echivalează cu o speranţă de viaţă literară foarte scurtă. Or, părerea mea, criticul are şansa de a rămâne „în funcţie” mai mult decât un scriitor pur-sânge. Tocmai datorită faptului că nu se lasă absorbit de mode, reţete şi maniere. Criticul este forţat să fie modern sau să-şi dea demisia. Dacă există nostalgici care citesc cu pasiune romane şi poeme cu patină, ca să nu zic îmbătrânite, cine şi-ar pierde timpul cu o critică de întâmpinare înţepenită de reumatism? Şi nu e uşor deloc să rezişti câteva decade bune în maximă formă intelectuală, deschis la minte, fără parti-pris şi frustrare biologică.

 

Nouăzecismul

 

Delirionismul sau manual concentrat despre cum să nu rămâi blocat în realitate este propunerea Ruxandrei Cesereanu pentru a evita termenul de neo-onirism. Oricum, important este ca scriitorul să se rupă de realitate, să treacă înspre altceva. Delirionismul este o formă de evazionism care, pe lângă vis, conţine „o alterare mult mai intensă a realităţii, un vis mult mai traumatizant”. Ar putea fi vorba de coşmar, dar, de fapt, este ceva mai tehnicizat şi ţinut în frâu. „Tehnica delirului” autoarea ar fi deprins-o de la Leonid Dimov, cel cu „imaginaţia debordantă”, iar de la Angerla Marinescu partea legată de „nevroza poeziei”. Imaginaţie şi nevroză sunt combinate, apoi are loc clivajul, ruptura. Acum poate intereveni şi metafizica. Mai precis, cu ajutorul transei provocate prin tehnici şamanice, se ajunge la metafizica abisală. Scopul este „resemantizarea nebuniei”, iar „metafora şi imaginea potrivite pentru poemul delirant este aceea a submarinului scufundat şi inundat”. Ulterior, Ruxandra Cesereanu a scris un lung poem în colaborare cu Andrei Codrescu, Submarinul iertat. Abandonarea submarinului în mediu lichid, ceea ce ar coincide cu accederea la o memorie prenatală, fetală”, prin „supapele inconştientului”, mă duce cu gândul la feminitatea absolută a acestui tip de poezie. De asemenea, apelul la teoria inconştientului şi a arhetipurilor a lui C. G. Jung relevă structura subiacentă a delirării. Este citat şi Freud cu amintirile refulate care se transformă în fantasme. Or, fantasmaticul este altceva decât fantasticul. Fantasma este ceva care creează impresia de real fără a fi aşa. O semiiluzie, deci. Iar Jung, detaliind despre delir, aducea în discuţie termenul de inflaţie. Personalitatea se expandează şi, în felul acesta, străbate până la arhetipuri.

Delirionismul are un ţel înalt, dar nu precizează exact mijloacele şamanice de dereglare a lucidităţii: pastile, ciuperci, ierburi, poţiuni? Nimic despre aceşti intensificatori ai percepţiei extrasenzoriale. De la un atelier de creative writing al scriitoarei ştiu că s-au făcut exerciţii de scriere pe muzică. Într-adevăr, delirionismul pare a fi diferit de onirism: mai deliteraturizat şi mai riscant (dar nu foarte). Propriu-zis, nu se recreează paradisurile artificiale, deşi gama drogurilor s-a diversificat. Cred că un punct de referinţă ar putea fi romanele lui Carlos Castańeda, despre care a scris Corin Braga. Castańeda a descris ţiinţa de a visa. Şi dacă citim Submarinul iertat, o să vedem că delirionismul este un joc superior, complex derulat cu inteligenţă şi umor. Însă punerea în practică a celor preconizate în manifest ar depăşi graniţele securizate ale universităţii, ale disciplinei scriitoriceşti – ale culturalului în general. Să vedem cine va avea curajul clivajului biografic!

Primul manifest al Himerismului a fost publicat de Vasile Baghiu în România literară în 1998. Declarat poetic, himerismul tratează pe larg despre condiţia socială a scriitorului şi despre iluziile sale. Manifestul este lung şi desfăşurat ca o povestire. Iată, Himerele din 1854 ale lui Gérard de Nerval au fost recuperate sub umbrelă teoretică şi în ţara românească...

Să esenţializez: profesia de scriitor este cea mai nobilă. Nu i se cuvine oricui, nu oricine poate intra în joc, aşa cum susţine teoria literară postmodernistă, vărsată tot mai mult în teorie a comunicării. Mai ales că literatura este o „pasiune maladivă”, e ca şi cum te-ai îmbolnăvi „de hepatită sau de SIDA”. Boala scrisului, vezi bine, nu s-ar prinde de oricine (ba bine că nu!). Mândru că a reuşit să impună „tema sanatoriului în literatura română”, poetul redimensionează termenul de bovarism. Sanatoriul, după cum ştim, a fost asimilat intens de scriitorii interbelici, contaminaţi de tematica franceză. A „impune” este, însă, altceva. Starea de boală poate provoca delirul sau o fantazare compensatorie pe marginea lecturilor. Bovarismul de sanatoriu înseamnă cutreierarea imaginativă în timp şi spaţiu. Vasile Baghiu a lansat şi un personaj care trăieşte din plin himerismul: Himerus Alter. Dacă pronumele este limpede, numele mă duce cu gândul la vechime, experienţă, dar şi la elevaţie.

Surpinde întrucâtva inaderenţa declarată a scriitorului la spiritul generaţiei nouăzeciste. Spun „întrucâtva”, pentru că şi „dizidentul” are o reprezentare culturală a lumii. Diferenţa faţă de propria lui genraţie ar consta în faptul că el chiar se ia în serios şi respinge ironia şi parodia postmo­derniste. Vasile Baghiu doreşte reinstaurarea iluziei şi a magiei. Imaginarea de „realităţi paralele”, „gustul înstrăi­nării şi Febra” au nevoie de o ramă. După proclamata întoarcere a autorului, încep să se întoarcă şi unele iluzii moderniste.

Himerismul combate provincialismul prin „nevoia de utopie” şi „evaziune istorică şi spaţială”. În fond, o rezistenţă eroică prin cultură, înţeleasă ca antidivertisment.

Şi în Al treilea manifest al Himerismului sau Experienţa live a realităţii ficţionale (Poesis, nr. 6-7-8, 2006) sunt susţinute aproape patetic vechile principii, deşi bovarismul transfigurant mai are ca motivaţie doar constrângerile financiare. Impresionează la Vasile Baghiu, dincolo de demersul lui expus la atacul moliilor, fermitatea cu care îşi susţine opţiunile literare şi politice. În ce priveşte consideraţiile entuziast-patetice despre „boala himeristă”, cred că ele ţin de o anumită alintare literară. Orice scriitor este himerist până la un anumit punct. Poate diferi capacitatea de abandonare în braţele himerei. Şi totuşi, conştiinţa de breaslă exacerbată şi consemnarea orgolioasă a naşterii noului curent literar („pe la orele 16.30, în ziua de 21 august 1988”), mă fac să-l privesc cu o oarecare suspiciune pe părintele său. Îmi dă impresia de meseriaş băţos, obsedat de omologare. Mai ceva ca un inventator invitat la o emisiune de divertisment. Poate mă înşel. Himerismul îmi este simpatic pentru altceva – anume pentru încăpăţânarea cu care se opune postmodernismului. Nu că aş fi fericit cu o artă prea serioasă şi visătoare. La fel ca în cazul delirionismului, nici Vasile Baghiu nu se referă la specii sau inovaţii stilistice. Libertatea ar fi totală dacă nu ar exista iritarea provocată de parodie şi demitizare.

 

Douămiismul

 

Chiar de la începutul Manifestului deprimist, Gelu Vlaşin declară ritos că poezia rămâne „defularea persoanală a unei trăiri la nivel existenţial”. Cu alte cuvinte, nu imitaţie şi nu bagatelizare. Nu manieră, nu minimalism. „Scriitura colegializată” şi „ipocriţii care fabrică poeme ca şi cum ar fabrica reţete pentru gospodine” îl scot din minţi pe manifestar. Şi are dreptate: din acest punct de vedere situaţia era la­mentabilă atunci, cum este şi acum. În sfârşit, manifestele încep să aibă nerv şi să ia atitudine faţă de contextul cultu­ral. Teoretizările pătimaşe îmi amintesc de zisa lui Pascal: „le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas”.

Claritatea incipientă se înnegurează pe parcurs. Deprimismul primeşte şi o definiţie: „un curent literar desprins din zona new wave” care „se caracterizează prin abordarea tematică a unei realităţi bazate pe suprimarea conceptului de individualitate şi pe încarcerarea lui într-un sistem globalizant etc”. Farmecul se cam risipeşte. Limbajul devine preţios, ingineresc. Totuşi, primim indicaţii referitoare la formă: „dispersia spaţiilor albe pe toată suprafaţa” poemului. Nu ne este oferit ca model volumul Atac de panică al legislatorului, dar este evident că la el de face trimitere. Acolo, nervozitatea şi angoasa erau sugerate de spaţierea exagerată a cuvintelor. Deprimismul mi se pare insuficient explicat. În concluzie, nici nu se poate mândri cu adepţi notabili.

Fracturismul, cel mai agresiv manifest, a fost pus la cale în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, după ce au fost caftiţi pe stradă. De aici „fracturile”... Scris la nervi de către două victime, manifestul găseşte cauza primă a caftelii în instituţionalizarea culturii. Falşii marxişti-anarhişti, aşa cum se autodefinesc, sunt supăraţi pe lumea care „distruge valorile spirituale ale uma­nităţii”. Aşa că mai bine o distrug ei. Anarhismul nemilos face loc curând răfuielii cu colegii de breaslă. Jos poeţii „premianţi”, jos „mafioţii” care folosesc succesele literare pentru a obţine sluijbe, jos mica-burghezie literară! După cum se vede, chestii noi...

Retorica e mai guralivă ca oricând: „Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu e necesar”. Apoi se caută „prefiguratori” printre poeţii străini. Se ataşează şi o listuţă cu aderenţi. La zece ani de la lansare, vedem că ei s-au îmblânzit complet, mai precis s-au culturalizat şi niciunul nu a făcut vreo nebunie.

Remarcabil este că fracturismul ia poziţie contra optzeciştilor, lunediştilor, textualiştilor&comp.. Aceştia ar fi „foşti” care nu mai percep autenticitatea cotidianului şi se folosesc de un limbaj sofisticat, impenetrabil. Ca şi himerismul, dar din alte motive, fracturismul cere abolirea postmodernismului. Utopic şi violent, Ianuş a continuat o vreme pe această cale. Revolta sa a fost perfect întemeiată. Ajunge să deschidem o antologie de poezie optzecistă ca să vedem cât de prăfuită şi de inauntentică este multlăudata lirică a cotidianului din acei ani. Supravieţuiesc unele parodii şi metafore spectaculoase. Foarte puţină tranzitivitate şi literalitate, însă.

Dar ce este un fracturist mărturisesc că nu am ştiut niciodată. Îl mai întâlnesc pe Ianuş la diverse întruniri literare. Cum aude o poezie care-i place, o declară fracturistă. Ianuş încă încearcă să trăiască aşa cum scrie: tranchilizat şi naiv până la scandal. Un anarhism cu statut social în regulă, orişicât.

 (Continuare în numărul viitor)
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul