Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La rampă: dramaturgii

         Mariana Criş

 

Se poate vorbi, astăzi, despre dramaturgie asimilând-o unui gen literar? Da, se poate discuta şi din această perspectivă, dacă parcurgi în linişte monumentala lucrare a lui Mircea Ghiţulescu, Istoria literaturii române. Dramaturgia (ediţia a doua), apărută anul trecut la Editura Tracus Arte. Un tom ce adună aproape 1.000 de pagini. Pentru Mircea Ghiţulescu nu este un moft, aşa cum am văzut la alţi critici literari, de a scrie o istorie a dramaturgiei, singura, după ştiinţa mea, existentă în spaţiul nostru critic. Totodată, lui Ghiţulescu nu-i displace să scrie nici cronici teatrale, romane sau, când era mai tânăr, piese de teatru. Mai punem la socoteală că are şi un doctorat în este­tica comediei contemporane, că s-a aplecat asupra textului dramatic în urmă cu mulţi ani, că este un avid cititor de teatru, ceea ce nu se poate spune despre secretarii literari de la teatrele noastre, şi atunci avem tabloul complet al unui autor care se pronunţă în cunoştinţă de cauză, nedându-şi doar cu părerea, aşa cum fac mulţi în zilele noastre. Sigur, mulţi îşi pun problema, mai ales cei din breasla criticii teatrale, dacă nu cumva este o manieră de infantuare din partea acestui autor, căruia îi place foarte mult să citească teatru. În opinia mea, nu. Este o lucrare extrem de necesară pentru istoriografia noastră, mai ales că mulţi critici literari, dintre care mă gândesc la George Călinescu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, nu dau textului dramatic importanţa pe care ar merita-o. Sau mai mult, dacă mă gândesc la spusele lui Nicolae Breban, cu ani în urmă, că românii nu excelează în dramaturgie, atunci Istoria lui Ghiţulescu este necesară. Ea mai este necesară şi pentru studiul studenţilor de la facultăţile de teatru şi chiar pentru secretariatele literare ale teatrelor. De ce? Pentru că Mircea Ghiţulescu ne relevă două secole şi ceva de existenţă a textului dramatic la noi. Partea foarte interesantă este cea dedicată secolului al XIX-lea, unde Ghiţulescu descoperă în Iordache Golescu un precursor al lui Brecht, în ceea ce priveşte teatrul politic. Cârcotaşii ar spune că este o exagerare. Dar istoricul vine cu argumente irefutabile. Referindu-se la pamfletul dramatic al lui Iordache Golescu, „Comedia ce se numeşte Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării izvodită dă Dârzeanul ce-i zic Slăbănogul care şi-a tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie spre pomenirea ticăloşiei ţării la venirea muscalilor când a fugit măria sa Grigore vodă Ghica din scaun”,  Ghiţulescu remarcă: „Textul are un inexplicabil sound brechtian pentru că autorul foloseşte, alături de câteva personaje, grupuri sociale şi profesionale în mişcare (Norodul, Preoţii, Diaconii, Zapcii, Hora), şi refrenul cantabil de tip song din teatrul lui Brecht”.  

De unde vine această neîncredere în textul dramatic românesc?  Răspunsul îl găsim în prefaţa acestei istorii, semnată tot de autor. Pe de o parte, este prejudecata „naţionalismului” textului românesc, pe de altă parte, tendinţa spectacologică de astăzi. S-ar părea că specacolul de teatru, din cauza interferenţei celorlalte arte (dansul, proiecţiile video), nu mai are nevoie de text. Spectacolul a devenit suprateatral. Dar, după cum observă Mircea Ghiţulescu, teatrul, chiar dacă se debarasează de cuvinte, nu se poate elibera de umbra lor. Am spus că interesant este secolul XIX, pentru că istoricul ne aduce în atenţie autori pe care mulţi dintre noi i-au uitat. Mă gândesc la Costache Caragiali, Gheorghe Asachi, Alexandru Depărăţeanu, Samson Bodnărescu, Iosif Vulcan şi alţii. Nu lipsesc referirile la Alecsandri, pentru care, cu ani în urmă, Ghiţulescu a scris un foarte bun volum Alecsandri şi dublul său. Secolul XX este împărţit de istoric între anii 1900-1945, 1945-1990 şi 1990-2008. După cum lesne se poate observa, aceste trei etatizări sunt influenţe prin care textul dramatic românesc a trecut. În prima parte a secolului, observăm că teatrul se sprijină pe drama istorică, idea­lismul şi substanţialismul lui Camil Petrescu, pe comedia lui Kiriţescu şi pe „sacrul de popularizare” a lui Mihail Sebastian. Partea de mijloc a se­colului trecut (1945-1990) este caracterizată, pe de o parte, de dramaturgia de orientare socialistă, iar, pe de altă parte, pe avangardismul lui Gellu Naum, „existenţialismul satiric” a lui Teodor Mazilu, pe absurdul lui Iosif Naghiu, pe „drama de idei şi comedia cultă” a lui Dumitru Solomon şi pe viziunile lui Matei Vişniec. Ultima perioadă (1990-2008),  pe „cultura comparată“ a lui Horia Gârbea, pe „manifestele” lui Peca Ştefan, ducându-ne la parabolele lui Ştefan Zicher sau la problematica europeană a lui Vald Zografi. Însă, istoricul nu a uitat pe nimeni. Pentru că fiecare „perioadă” este însoţită de portrete sau file de dicţionar. O lucrare amplă, rodul unor ani de lectură şi fişe, scrisă cu acribie  şi care aduce în faţa noastră existenţa a două se­cole de literatură  cu un caracter aparte. Fiindcă dramaturgia este un gen literar care are ca fucţie puterea de a fi rostită. Din păcate, în zilele noastre, din ce în ce mai rar, regizorii  preferă mult mai mult dramaturgia universală, dramatizările după romanele româneşti (vezi Visul Cătălinei Buzoianu ) sau Matei Vişniec. Sigur, există şi excepţii: Festivalul Dramaturgiei Româneşti, de la Timişoara, sau Comedia Ţine la Tineri, de la Teatrul de Comedie sau câteva montări ale Naţionalului bucureştean (destul de puţine). În acest context, Mircea Ghiţulescu le face un serviciu. Le aduce aminte că avem o literatură dramatică, pe care ar trebui să o ia în consideraţie. Când se va întâmpla acest fapt?                                                                               
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul