Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viaţa lui Petrarca: grandoare şi decadenţă

        Geo Vasile

În calitate de universitar, Marco Santagata (n. Zocca, Modena,1947) a predat în anii şaptezeci şi optzeci la mai multe facultăţi de Litere din Italia (Veneţia, Pisa, Cagliari). Între 1984 şi 1988 a fost director al Institutului de literatură italiană; a conferenţiat ca profesor asociat la Sorbonne Nouvelle (Paris III), la Universitatea din Geneva, apoi la cea din Nancy II; în 1998 a fost Visiting Professor la UNMA din Mexico City, precum şi la universităţi din New York,  Harvard, Yale, Berlin, Bucureşti, Cluj; în această din urmă calitate a revenit între 2003 şi 2005 la Universitatea din Geneva. Expert în literatura italiană medievală şi rinascimentală, Marco Santagata a fondat şi a condus  „Rivista di Letteratura italiana” (1983-1995), iar din 1998 este codirector la „Nuova Rivista di Letteratura italiana”. Este membru în diverse comitete de conducere ale unor reviste internaţionale de studii italiene sau colecţii editoriale. Este autorul a numeroase publicaţii ştiinţifice pentru care a primit în 1979 Premiul naţional „Luigi Russo” pentru critică literară şi, în 1993, „Premio di Storia Letteraria Natalino Sapegno”.

A publicat ţi romane tip „Papŕ non era comunista” (Guanda, 1996), Premiul Bellonci pentru o scriere inedită, 1996, „Il copista” (Sellerio, 2000), „Il Maestro dei santi pallidi” (Guanda, 2003), Premiul SuperCampiello 2003; a fost finalist la Premiul Viareggio 2003; „L’amore in sé“ (Sonetul iubirii), (Guanda, 2006), Premiul Riviera delle Palme-San Benedetto del Tronto, 2006, Premiul Stresa, 2006, „Voglio una vita come la mia”, 2008. În 1996, împreună cu alţi colegi, a fondat ADI-Associazione degli italianisti italiani, al cărei secretar naţional a fost până în 2002; în prezent este membru în comitetul de conducere al respectivei asociaţii. Din 2004 este membru corespondent al Academiei toscane de ştiinţe şi litere „La Colombaria”. Tot din 2004 este Director al Departamentului de Studii de Italienistică al Universităţii din Pisa, care i-a conferit „l’Ordine del Cherubino”. Neîntrecut exeget al lui Francesco Petrarca, Santagata îi dedică o parte din studiile sale: „Petrarca e i Colonna”, „Dal sonetto al Canzoniere”, „Per moderne carte. La biblioteca volgare di Petrarca”, „I frammenti dell’anima. Storia e racconto nel Canzoniere di Petrarca”, cercetări încoronate de romanul „Il copista” (2000) la care ne vom referi.

Aşadar, „Copistul” (Humanitas, 2008, 116 p., traducere din italiană şi note de Doina Condrea Derer) ridică cortina peste omul şi poetul Petrarca (1304-1374), de-acum bătrân pentru acea epocă (64 de ani) şi chinuit de mai multe boli; trăieşte retras în casa de la Arquŕ în apropiere de ceţoasa şi ploioasa Padova, unde este vizitat de literaţi, amici, admiratori (tip Boccaccio) şi ierarhi ai puterii veniţi să-i prezinte omagiul lor. Certitudinea faimei la care a ajuns nu are totuşi darul de a-i eclipsa conştiinţa artistică şi critică. Îşi reproşează o seamă de compromisuri şi puseurile de vanitate. Departe de a se complace în acea seninătate apollinică ce-i era atribuită de apologeţi inabili sau interesaţi, poetul este silit să se confrunte cu multele dolii care i-au bântuit viaţa şi cu sterilitatea, rod al legământului de castitate făcut în calitate de cleric. Fiul său natural Giovanni, făcut cu o gitană din Provenţa, acceptat în casa sa după câţiva ani şi, în cele din urmă, înfiat, deşi de-a dreptul ostil preocupărilor intelectuale şi poeticeşti ale tatălui, va fi secerat de aceeaşi ciumă care i-o răpise cu ani în urmă, pe Laura, blonda de la Avignon; îi va muri şi nepoţelul Francesco, după care va primi lovitura de graţie: va fi părăsit pe neaşteptate de  tânărul Giovanni Malpaghini, copistul liricii în „volgare” a maestrului, adică în italiană, un fel de dublu al său în privinţa trăsăturilor chipului, dar şi a cunoaşterii a tuturor trucurilor meşteşugului scriiturii, cel ce citea în palimpsestul poeziei lui Petrarca puritatea compoziţiilor scriitorilor latini.

Santagata îşi îngăduie să inducă ideea că şi copistul ar fi fost un al doilea  fiu natural al lui Petrarca, făcut la tinereţe cu o aristocrată din Parma, pe care însă, în mod paradoxal, poetul refuză să-l recunoască ca atare, ceea ce determină plecarea definitivă a aceluia din casa de la Arquŕ, nu înainte de a-i fi reproţat „tatălui” egoismul, neruşinarea, îngâmfarea etc. Să-i fi fost, oare, teamă autorului celebrului „Canzoniere” de un eventual rival-uzurpator al gloriei posterităţii sale literare? Oricum îşi dă seama că a plătit cu vârf şi îndesat preţul poeziei şi al li­bertăţii, renunţând la adevăratele sale aspiraţii şi dorinţe omeneşti, condamnat fiind la o eternitate de hârtie. Aşa-zisa seninătate îşi va arăta reversul: depresia, inerţia şi singurătatea. Gran­doarea tinereţii şi a maturităţii poetului încununat cu lauri este pe cale de a păli. Autorul a numeroase scrieri poetice, de istorie, de morală, enciclopedice, al epistolelor, al invectivelor, al discursurilor, elitistul Petrarca, răsfăţatul principilor şi al aristocraţilor, e în cădere liberă, inclusiv din punct de vedere al orginalităţii şi al creativităţii. Aşadar, poetul îşi trăieşte ultimii ani chinuit de ulcer şi incontinenţă urinară, mâhnit de amintirea celor dragi care fie că au murit, fie că l-au părăsit. În mintea sa, toţi cei care au avut un rol important în viaţa sa sunt reconsi­deraţi aproape caricatural, ca şi cum memoria sa ar vrea să le eclipseze meritele pentru a-l face să simtă mai puţin dureros pierderea lor. Astfel, Laura nu mai este sublima fecioară adorată în „Canzoniere”, ci o femeie aproape obeză, cu trupul devastat de numeroasele naşteri. Copistul însuşi nu mai este tânărul plin de talent care l-a admirat, discret, tăcut şi eficient ani în şir, ci oportunistul care l-a părăsit pentru a face o ca­rieră universitară. Ca să nu mai vorbim de Giovannino, fiul gitanei, fugit din casa paternă în urma unei aprige dispute şi mort de ciumă la Milano, fără ca tatăl să-i fi spus vreodată cât de mult ţine la el.

 Una peste alta, o viaţă copleşită de durere şi căinţă, pe care nici măcar scrisul nu le mai poate consola. Dimpotrivă, revizitarea poeziilor dedicate Laurei îl întristează şi mai rău pe Petrarca. O seamă de viziuni ce focalizează imaginea Laurei reduc totul la vulnerabilitatea omului şi la victoria morţii. Regăsindu-şi vechea vână poetică, în timp ce se mângâia  cu câteva pahare de vin de Burgundia, lăsând la o parte retorica, Petrarca scrie strofe de o dezolantă amărăciune care ajung să nege, spre deosebire de scrierile lui Dante, posibilitatea vieţii veşnice şi a mântuirii întru Domnul Isus Cristos. Este un moment de sinceritate şi abandon, un testament filozofic şi literar, atribuit lui de către autorul romanului. Dar această nevoie de a-şi mărturisi propriul crez şi de a-şi deschide sufletul nu are darul să dureze; va învinge vanitatea literară şi teama de a-şi ştirbi propria celebritate. Temându-se să-şi piardă admiraţia lumii şi a posterităţii din pricina statutului său de necre­dincios, se grăbeşte să înlocuiască versurile acelea lipsite de speranţă ale canţonei cu altele pline de devoţiune creştină. Laura-Euridice-Pasărea Phoenix va muri precum o sfântă: „Plecă senină, ştiindu-se salvată/ Pe lume-n schimb, doar jalea se arată”.Dacă amalgamarea biograficului cu ficţiu­nea nu mai este de mult  un procedeu inedit, confruntarea lui Santagata cu Petrarca nu este deloc un pariu uşor de câştigat. Expert în lite­ratura veacului XIV, romancierul are meritul de a reconstitui dinlăuntru modul de a gândi şi scrie poezie, oferindu-ne culisele mitologice, alegorice şi retorice ale laboratorului, id est geneza unor texte petrarcheşti. Frapantă este însă descrierea omului Petrarca, cu toate hibele şi slăbiciunile omului, dincolo de orice idealizare, menite parcă să păteze marmura monumentului de semizeu. Este vorba de un realism desacralizant, pe alocuri fiziologic (vânturi, horcăit, sforăit, râgâit, defecaţie, frecventarea unor femei „deocheate” şi chiar a unei prostituate coprofile etc). Oricum, textul curge fluent,  împletind abil universul  literar al maestrului cu mediul cultural al epocii. Îi întâlnim pe Boccaccio, Maramauro, sunt prezente şi binevenite referirile la poeziile în limba latină (I Trionfi), dar care nu i-au adus gloria. Citatele romancierului devin un fel de rebus pe care excelenta traducătoare Doina Derer l-a dezlegat cu succes, oferind cititorului textul respectiv in extenso preluat din Canţonierul lui messer Francesco Petrarca, traducere, note şi tabel cronologic de Eta Boeriu, 1974. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul