Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tristeţile Oanei

        Constantin Stan

Dacă aş întâlni-o, oriunde şi oricând, pe stradă, la teatru, într-un grup de cunoscuţi comuni, dacă i-aş lua un interviu, i-aş spune simplu „Oana”.

Pentru că sunt oameni care şi-au câştigat acest drept de a li se spune pe nume în semn de mare respect şi admiraţie. Formulele reverenţioase ar avea în cazul lor o convenţionalitate de-a dreptul jignitoare. Cum ar fi fost să i se spună lui Nichita „domnule Stănescu“? L-ai fi lipsit în primul rând pe el de căldura sufletească, de statura sa, de propria personalitate, asimilându-l altor şi altor Stăneşti. Unui necunoscut, unui om banal trebuie să i te adresezi politicos şi rece. Unui mare artist, a cărui viaţă s-a petrecut şi se petrece sub ochii tăi, care s-a infuzat în propria-ţi existenţă de parcă l-ai cunoaşte de când lumea, îi spui cu mare drag şi adâncă reverenţă pe nume.

Mai ales după ce i-am citit „Jurnalul”, i-aş spune Oanei Pellea pe nume. E o carte aparte, stranie şi răscolitoare. Mereu şi mereu, Oana spune că nu ştie să scrie, că nu ştie să scrie mai ales o carte. Şi mereu şi mereu, cartea ei respiră acel aer al literaturii profunde, al scrisului care te tulbură dincolo de cuvinte, de întâmplări. De altfel, sunt puţine întâmplări în jurnalul Oanei Pellea. Desfide factualitatea ca pe ceva lipsit de importanţă. Nu faptele sunt decisive în viaţă, ci traseele, urmele adânci pe care acestea le lasă în urmă. Uneori, sunt fulguraţii ale unor scene, ale unor replici, ale unor acţiuni. Sunt  numite doar spre a înţelege de ce au avut un atât de mare impact în suflet. Mai contează, oare, ce s-a petrecut, când ceea ce s-a produs induce o dezamăgire şi o tristeţe adânci cât o rană ce nu se va vindeca nicicând: „Mă tot minunez de fiecare dată când cineva, un prieten, mă trădează. De unde această mirare tâmpită…? De ce mă doare de fiecare dată şi mă minunez? Ce prostie. De ce nu mă obişnuiesc? De ce tot sper că de data asta nu se va mai întâmpla?  Trăiesc greşit. E vina mea. Numai vina mea. Trebuie să mă obişnuiesc şi să înţeleg că nu mai am absolut pe nimeni pe pământ. Toţi ai mei sunt în cer. Aici, jos, am nişte cunoştinţe doar, de la care nu trebuie să aştept nimic“. Televizorul, net-ul, Mozart, lecturile, Tutu şi Mârţu, o porumbiţă pe care o hrăneşte o zi-două şi care îşi ia mai apoi zborul, ploaia, Bacovia, foşnetul zilelor de toamnă încearcă să-i acopere singurătatea. De la cei din jur nu mai aşteaptă nimic. Oamenii de care a fost legată cu toate fibrele fiinţei sale – părinţii – sunt în cer. Cei puţini care au mai rămas alături de ea sunt din lumea artei. Şi nu sunt mulţi. Şi din cei puţini mai pleacă din când în când câte unul spre a face golul lumii şi mai mare. Singurătatea unui mare artist, tristeţile sale, revoltele şi furiile sunt de natură specială. Firile amorale, cele care vorbesc din biologicul fiinţei lor, se împacă rapid şi iremediabil cu orice josnicie de pe acest pământ, mai ales cu propriile josnicii, filozofând vulgar „aşa-i viaţa”. Are dreptate, însă, Oana: „Cui să te plângi, de ce să te plângi? Pe cine să întrebi şi mai ales ce vinovat să găseşti, când nimeni nu e vinovat? Poate de asta e şi greu de suportat. Că nu poţi găsi nici un vinovat. Pur şi simplu aşa e viaţa. Sigur că ar fi o ipocrizie să nu recunoşti că te întrebi: «Da’ de ce pizda mă-sii aşa e viaţa?»“.

Arta ne obişnuieşte să gândim că viaţa poate şi altfel, că viaţa, uneori în chiar atrocităţile sale, are un sens moral superior. E simplu şi laş să aruncăm toate mizeriile lumii în cârca vieţii. Trădări, laşităţi, mizerii morale? „Aşa e viaţa!“ Ignoranţă, lipsă de bun-simţ, minciuni, porniri şi fapte dominate de instinct? „Aşa e viaţa!“ Când ai un reper, viaţa din artă, nu te mai mulţumeşti cu filozofia asta de doi bani, meschină şi laşă. Pentru că viaţa – aşa cum e – o facem noi, nu este în datul ei, natural, normal, firesc să fie urâtă, jegoasă, „louche“, cum ar zice francezii. Nu e nimic anormal în a cere vieţii, chiar dacă ar fi să ceri numai vieţii tale, să fie ca-n cărţi, ca-n artă. Pentru că nu suntem biologie sau nu suntem doar biologie! Singurătatea, tristeţea unui artist, aşa cum e Oana Pellea, vin tocmai din deziluzia de a vedea cât de puţină influenţă are arta asupra oamenilor. Pe cei mai mulţi nu-i atinge aproape cu nimic. Deşi unii merg la teatru, citesc, ba, quelle horreur!, scriu. Aşază însă o barieră a cinismului între lumea reală (în care totul e permis, pentru că „aşa-i viaţa”) şi lumea din cărţi. Cu tot şi în tot „Jurnalul” său, Oana se revoltă, se însingurează tocmai pentru că nu vrea să accepte ca pe o fatalitate că „aşa e viaţa”. A avut lângă ea doi oameni care i-au arătat cu fiecare moment al vieţii şi morţii lor că viaţa poate fi şi frumoasă, şi demnă, şi luminoasă! Tocmai din lumina vieţii lor poate să spună Oana: „Şi crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu. Asta e credinţa mea. Iar celor care se simt departe de El nu le pot dori decât să-l regăsească pentru că l-au cunoscut, dar s-au rătăcit puţin. Toţi ne rătăcim, zilnic. Şi unii îl regăsim zilnic, alţii se întâlnesc cu El pe neaşteptate, aşa cum spunea tata: la un colţ de viaţă...”Iar alţii, aş zice eu, niciodată!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul