Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bucure¤ti, oraş vertical sau modernitatea asediată (1)

        Bogdan Ghiu

În spaţiul public românesc, în special în legătură cu Bucureştiul, începe să se cristalizeze, cu greu, ceea ce am putea numi o conştiinţă civic-urbanistică. Deocamdată, aceşti muguri de „profesionalizare” a opiniei publice sunt întorşi mai cu seamă către trecut, generând o exagerare şi o idealizare impracticabile ale unei anumite tranşe (cea conservator, preponderent rezidenţială, burgheză) de trecut. Conform acestei viziuni direct, deşi difuz, conservatoare, tot ce s-a construit până la instaurarea regimului comunist este bun, frumos, reprezentativ şi ar trebui păstrat in integrum şi (cam) tot ce s-a construit în jumătatea de secol comunistă ar trebui ras, distrus, dat fiind că nu are nicio valoare, nu poate genera patrimoniu. Trecut contra trecut.

Mai nou, aceste linii conflictuale de fond, valoroase tocmai prin conflictualitatea lor, prin diz-armonia lor, care ar trebui, însă, desfăşurată explicit, dialogal, public, au început să se traducă printr-o şi să se reducă la o binevenită critică a speculei imobiliare, efect al corupţiei mafiot-administrative, care duce la demolări prin vechile zone burghez-rezidenţiale ale Bucu­reştiului, urmate de „implantarea”, cu schimbare de specific a zonei, a unor imobile de afaceri stas, fără nicio va­loare arhitecturală, even­tual cât mai înalte. Criticată aici, în fond, este discrepanţa, chiasmul dintre valorificarea imobiliaristă a terenului şi non- sau chiar antivaloarea arhitectural-patrimonială a acestor clădiri.

De aici, însă, s-a ajuns la o radicalizare-confuzie cu care multe voci din arhitectură, care nu ştiu de ce nu se bagă singure, răspicat, în discuţie pentru a ne ajuta să punem corect problema, nu par a fi de acord: interzicerea construcţiilor pe verticală, înalte, în centrul Capitalei.

Înalt înseamnă obligatoriu nonvaloare, antiidentitate? Nu este, oare, vorba de nişte bune intenţii care, căzând în capcana propriilor presupoziţii ideologice îngust-conservatoare, anti-moderniste şi, mai larg, antimoderne, se întorc împotriva lor înşile, autosubminându-şi propria întreprindere?

Dar dacă noile „turnuri” bucureştene de afaceri ar fi nişte monumente de arhitectură, nişte opere aparţinând unor mari arhitecţi contemporani, capabile să producă identitate iconică bucureşteană? Ar mai trebui ele interzise din principiu?

Nu cumva tocmai mediocritatea actualelor construcţii pur speculative ne face să detestăm tot ce este înalt în Bucureşti, dar nu şi ca valoare?

Şi nu cumva, pe un plan mai general, ceea ce se respinge, de fapt, cu concursul conjunctural al lipsei de valoare arhitecturală şi al cupidităţii imobiliare este însăşi ideea de modernitate, care riscă să fie principala perdantă?

Nu cumva în planul gândirii modernităţii există cele mai mari confuzii, modernitatea istorică, lichidată imperativ de postmodernitate, dispensându-ne să mai gândim ideea de modern şi imperativul etic al modernizării? Nu de un complot implicit şi imanent împotriva modernizăriii etice, post-industriale şi post-tehnologice, adică post-esenţialiste, este, de fapt, vorba?

Imperativul etic al modernizării este principala victimă, de fond, a conjuraţiei spontane dintre neoconservatorismul românesc şi ceea ce am putea numi „neocapitalismul” românesc, care, dincolo de conflictul actual aparent, îşi refac alianţa împotriva adevăratei modernizări, discreditată, în plus, istoric de maimuţărirea ei comunistă. Aceasta este, cred, tectonic, nu doar arhitectonic vorbind, marea problemă.

Concret vorbind, nu s-ar putea deduce de aici o normă, o regulă urbanistică: nu se poate construi pe înălţime în centrul Capitalei decât în urma unor concursuri internaţionale de arhitectură, excluzându-se specula şi garantându-se, astfel, adăugarea de valoare de patrimoniu?

Ceea ce ar trebui să ne intereseze în primul rând, ca români bucureşteni, în reflecţiile-pro­iec­ţiile celor zece colective internaţionale de arhitecţi-urbanişti reunite, la invitaţia preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, să reflecteze asupra „Marelui Paris” (vezi www.legrandparis.net), dar nu dintr-un punct de vedere paseististoric (singurul la care se străduieşte să ajungă, cu greu, dar la care pare a se fi şi oprit, deocamdată, conştiinţa publică, mai cu seamă intelec­tuală, românească în ceea ce priveşte Bucureştiul), ci, în primul rând, dintr-unul prospectiv (nu doar „Paris, capitală a secolului al XIX-lea”, cum a scris W. Benjamin, ci „Paris, capitală a secolului XXI”), este modul actual-modern, nu ex-modern, fost-modern, integrat, de avangardă, în care trebuie gândit, analizat şi reproiectat un oraş, realitatea urbană în genere. Care este, altfel spus, actualitatea profesională multidisciplinară în materie de filozofie a oraşului? Cum se gândeşte azi un oraş, deci cum trebuie să gândim, în calitatea noastră de cetăţeni responsabili, deci de cetăţeni-experţi (unul dintre rolurile actuale ale mediei fiind tocmai acela de a-i ajuta pe cetăţeni să devină experţi în ceea ce priveşte propriile condiţii de viaţă), în primul rând propriul oraş, Bucureştiul.

Britanicul Richard Rogers, laureat al Pritzker Price, echivalentul Premiului Nobel pentru arhitectură, este conducătorul unui cabinet de arhitectură format din 180 de colaboratori, dintre care 10 directori şi 45 de asociaţi: Roger Stirk Harbour & Partners, prescurtat RSHP, care este reprezentat prin patru birouri în întreaga lume, în Londra, Madrid, Barcelona şi Tokyo.

Când călătorim în străinătate, prin oraşe precum cele mai sus amintite, s-ar cuveni, deci, să ne gândim că ele nu arată aşa cum arată şi că nu ne simţim în ele aşa cum ne simţim (din moment ce le căutăm) doar datorită patrimoniului, trecutului, istoriei lor – bine conservate, regenerate, valorificate şi „împachetate”, desigur, conform unor politici coerente, ambiţioase şi imaginative –, ci şi prezentului lor arhitectural, manifestat inclusiv, şi poate mai ales, prin prezenţa unor mari birouri de arhitectură. Când un birou de arhitectură de talia lui Roger Stirk Harbour & Partners, de exemplu (dar nu numai), va fi prezent şi la Bucureşti, când, altfel spus, ceea ce se construieşte nou în Bucureşti nu va mai fi de mâna doua, a treia, a cincizecea, aşa cum sunt mult hulitele turnuri de birouri care sfâşie ţesutul urban al Bucu­reştiului, altfel va arăta Bucureştiul, altele vor fi normele estetico-urbanistice ale Bucureştiului, altfel ne vom simţi, inclusiv etic, în acest oraş: mult mai acasă. Dar noi preferăm, evident, mediocritatea ieftină, profitabilă şi nici nu bănuim că lucrurile ar putea şi ar trebui să stea altfel.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul