Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la discuţii (3)

        Alexandru George

În lunga perioadă comunistă care, în cazul meu, cuprinde toată cariera mea publicistică de circa două decenii, s-au petrecut o mulţime de lucruri pe care cei care au scris şi publicat în libertatea de după decembrie ’89 nici nu şi le pot închipui, pentru că nu au avut cum să se întâlnească cu ele. Aşa era pompos numita „muncă a editorului cu autorii”, aceştia din urmă fiind supuşi, de fapt, unui control, pentru că orice funcţionar, angajat sau cel căruia i se prezenta un ins cu o tentativă era (şi) un cenzor. Cuvântul „vigilenţă” avea ma­ximă importanţă în viaţa de partid, dar şi în viaţa cetăţeanului pură şi simplă. Omisiunea de denunţ era pedepsită sever, aşa cum nu se întâmpla în lumea liberă şi cum nu  mai figurează acum printre marile crime. Nimeni nu mai ştie de ele şi nici nu face efortul de a le descoperi, deşi se vorbeşte şi acum de cenzură care e ceva specific regimului totalitar, dar e şi un drept şi o uzanţă a celui liberal, bineînţeles ca o excepţie şi în forme mult mai blânde.

Una din lozincile cele mai trâmbiţate în primii ani de comunism a fost cea foarte orgolioasă şi irealistă că „vom construi socialismul fără burghezie şi împotriva ei!”. O năzuinţă care n-a putut fi aplicată, noul sistem instaurându-se graţie tuturor forţelor de care dispuneau noii stăpâni ai ţării. Procesul editorial, inclusiv tiparul, pretindea „oameni ai muncii” care nu puteau fi analfabeţi şi nici grav certaţi cu gramatica; în jurul acestora (care puteau fi de nivelul tipografului-poet Ion Bănuţă) mişunau în continuare o sumă de auxiliari competenţi şi  conştiincioşi, cunoscători de limbi străine, uneori  absolvenţi de facultăţi din domeniul umanist, mai ales de la drept sau litere şi filozofie, care uneori îşi ascundeau calităţile pentru că le dezvăluiau dosarul prost.

Într-o pagină a sa memorialistică, H. Zalis povesteşte că la revistele pentru străinătate unde se cereau traducători cât mai înalt calificaţi a întâlnit o întreagă arhondologie a vechii Românii, inclusiv cneji ruşi (basarabeni) care ştiau limba lui Puşkin altfel decât Mişa Novicov. G. Jurgea-Negrileşti, a cărui mamă era fiica unui şambelan al ţarului, a tradus texte în limbi străine pentru o fabrică de medicamente.

În sfârşit, chiar şi eu „m-am descurcat”  efectuând traduceri din franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte şi, mai apoi, englezeşte, o sursă de venituri pe care mi-am păstrat-o până după căderea comunismului, deşi era foarte prost retribuită. Dar ceea ce nu se ştie e că am făcut şi traduceri din româneşte în româneşte, transformând unele texte în produse lizibile, o operaţie generalizată în prima perioadă a comunismului şi numită „stilizare”, o denumire oficializată. Dar multe persoane auxiliare făceau servicii la micul aranjament şi eu am cunoscut destule care au „lucrat” cu Buzura, probabil cu Lăncrănjan care, din mecanic de tractor, a ajuns scriitor şi personaj important la Uniune. Cazul lui Preda nu-l mai pomenesc deoarece e notoriu, dar se ştie că M. Gafiţa a avut un adevărat birou de reparaţii şi adaptări împreună cu  soţia sa, care fusese, de asemenea, redactoare foarte pricepută o vreme la ESPLA.

Lăsând la o parte micul afacerism al câtorva, munca onestă a acestor anonimi, de multe ori recrutaţi din  năpăstuiţii acelei vremi, a avut un efect pozitiv considerabil; şi ar continua să aibă dacă ei ar fi subzistat şi după revoluţionarea sistemului editorial şi trecerea lui în regimul pieţei libere, în care goana după câştig să fie acerbă şi uneori lipsită de scrupule. Numai că este imposibil să gândeşti apariţia unei ediţii (chiar reeditări) din Dosoftei, din Gr. Alexandrescu sau T. Arghezi fără o lectură şi îngrijire competentă, deşi nu şi glorioasă.

În perioada ultimă a comunismului se populariza noţiu­nea de „textolog”, de ins în stare să reproducă şi să verifice un text, deci altceva decât editorul îngrijitor de ediţie, deşi uneori se confunda cu acesta. Recrutarea unor asemenea specialişti de sacrificiu a devenit acum aproape imposibilă.

Aşa cum am mai spus, chiar de multe ori, eu n-am dispreţuit pe nici un „lector” al textelor mele, începând cu dactilografa mea personală, apoi cu cea de la editură sau redacţie, în nici un caz nu am ignorat corectura, iar pe cei de mai „sus” nici n-aveam cum să-i  nesocotesc sau să-i evit.

Cartea apărută pe atunci în limba română a profitat imens datorită acestei „colaborări de clasă”, ca să-i zic aşa; în condiţiile în care se preconiza vulgaritatea ca emblemă a „popularului” sănătos şi genuin, în fine, spontaneitatea expresiei, o certă revenire la ordine şi la ceea ce se cultivase în trecut, a mers împotriva obiectivelor mai depărtate ale Partidului.

În ceea ce mă priveşte, am semnalat cu recunoştinţă, dar spre mirarea multora, aceste contribuţii venite de „jos”, uneori de la persoane aflate pe treapta cea mai umilă a intelec­tualităţii; am primit observaţii asupra unor scăpări de ordinul ortografiei, repetiţii, nefericite cacofonii… Dar, în acelaşi timp, am cunoscut şi reversul: tendinţa de a mă corecta după capul lor, de a mă corecta greşit, cu stăruinţă, după ce eu nu mai puteam interveni în text să-l repar. Am pomenit de cazul unei dactilografe de la Biblioteca Academiei care îmi schimba fără ezitare pe „romanesc” în „românesc”, pe „celeritate” în „celebritate”, pe „insolit” în „însolit”, pe „apropria” în „apropia”.

A fost o vreme când am încercat să reactualizez termeni rari sau în curs de dispariţie, precum „de altinderi” sau arhaicul „jalobă”, dar sistematic mă trezeam cu „de altminteri”, cu „jalbă”, iar verbul „a via” trezea cele mai buclucaşe nedumeriri la mai toate etajele procesului editorial. (Şi teama de cuvinte era o obsesie tenace a regimului tiranic din care românii nu s-au eliberat cu totul.)

Mi s-a întâmplat însă şi un accident de oarecare haz în legătură cu cea mai importantă scriere a mea, romanul „Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”, o carte menită să fie asociată cu ciudăţenia şi care, după ce a stat trei decenii neatinsă între hârtiile mele, am putut-o scoate la lumină după căderea comunismului. Nu s-a publicat, deoarece, fiind prea voluminoasă, nici o editură nu mi-a acceptat oferta în afară de Albatros, care m-a pus să-i mai reduc din numărul de pa­gini, ceea ce am făcut cu mare amărăciune şi reducându-i chiar titlul cu o sângeroasă  ironie în „Oameni şi umbre”.

Dar chiar şi aşa, ciuntită, cartea s-a bucurat de un succes fără precedent în cariera mea de autor, fiind încununată de câteva premii, dintre care cel al Fundaţiei SOROS mi-a schimbat existenţa; în favoarea ei s-au rostit cei mai feluriţi critici, de la debutanţii Luminţa Marcu şi Raluca Dună, la cei ceva mai vârstnici, precum Mihai Iovănel, Mihai Dragolea sau  Tudor Cristea şi Tudorel Urian, în fine, o serie de amici,  culminând cu Alexandru Vona şi Barbu  Cioculescu… Dar, în schimb, şansa de a se tipări în ediţie întregită, de circa 850 de pagini, se îndepărtase cu totul, survenind doar prin minune.

Or, această minune se va produce foarte curând: Matei Călinescu, aflat la Bloomington şi care primise cartea mea, mi-a telefonat într-un toi de noapte şi m-a asigurat că o va  impune editurii Polirom din Iaşi, cu care el se afla în relaţii foarte strânse. Zis şi făcut, peste numai câteva zile, textul meu a fost expediat la Iaşi, de unde foarte curând mi-a sosit CD-ul împreună cu o scrisoare de felicitări din partea doamnei Mariana Codruţ, redactorul de carte şi primul om din lume care parcursese tot cuprinsul unei cărţi încheiate, practic vorbind, în 1959. Domnia sa citise textul cu o  excepţională atenţie şi inteligenţă, ambiţionând parcă să infirme cuvântul lui Renan (cred) mereu citat de mine, după care o carte fără erori de tipar e o utopie. În plus, mi-a pus în ordine un capitol transmis în grabă greşit, nelalocul lui. I-am trimis o scrisoare de mulţumiri la Iaşi pe adresa editurii, dar biletul ei îl păstrez cu mare satisfacţie ca pe un autograf de mare preţ.

În acelaşi tip de înţelegere, îmi îngădui o mică întâmplare cu haz, contând pe faptul că orice om inteligent de pe lumea asta e şi unul de spirit. Anume, în textul meu este evocată o mătuşă a Personajului-Narator (nu şi Autor), care vine din Belgia după mulţi ani. Aceasta, o persoană înlesnită, chiar bogată, duce un tren de viaţă corespunzător. Tren de viaţă era o expresie curentă în epocă, era traducerea lui train de vie. Ei bine, în versiunea tipărită la Polirom apărea trend de viaţă, un anglism de ultimă oră, care nu avea ce căuta în anii (1926-1927) când se petrece acţiunea…

E vorba de o „corectare” greşită, fapt de care eu m-am plâns de multe ori în cariera mea de publicist; în condiţiile actuale, când (din vina mea) nu îmi pot reciti textul, mi se schimbă „celeritate” în „celebritate”, „capitos” în „copios”, „altinderi” în „altminteri” şi aşa mai departe, fapt pentru care eu nu pot articula decât regrete şi scuze…

Dar povestea cu tren de viaţă are un precedent mult mai amuzant într-o schiţă a lui G. Brăescu, unde mi se înfăţişează un căpitan care se întoarce după o noapte unde-şi pierduse toţi banii la cărţi şi, matufit şi decavat, se întoarce acasă pentru a se pregăti să plece la slujbă. Nevastă-sa, deşi îl vede în ce situaţie se află, îi cere bani pentru nu ştiu ce cheltuieli personale  şi, la răspunsul lui negativ, strigă după el  indignată:

- Nu trebuia să te însori dacă ştiai că nu eşti în stare să duci trena unei femei!

Nefericitul păgubaş pleacă muncit de gândul unei soluţii salvatoare, dar, ajuns în curtea regimentului, dă peste un incident neaşteptat: un sergent care adunase câteva zeci de noi recruţi, picaţi atunci de la ţară, îi pusese să-i încredinţeze lui toţi banii şi valorile (căci în armată, cum se ştie, se fură!) cu promisiunea că la „eliberare” (adică după 2-3 ani) le vor fi restituite.

Căpitanul surprinde manevra şi, în modul cel mai firesc, îşi însuşeşte prada şi pleacă fericit cu ea, în timp ce sergentul matufit şi disperat se ia umil după el, invocând necesităţile soţiei sale care-l silise să facă rost de bani pentru cine ştie ce nevoi ale ei. La care, superiorul lui îi face un scurt moral, apoi încheie triumfător, întorcându-i spatele!

- Nu trebuia să te însori, dacă ştiai că nu eşti în stare să duci trenul unei femei!

Povestea aceasta este mai semnificativă decât s-ar admite, deoarece dezvăluie ceva din vastul proces al adoptării şi adaptării cuvintelor străine în limba noastră (nu a împrumutării, cum spun specialiştii, pentru că nu e vorba de o operaţie care presupune luarea temporară în posesie, cu speranţa restituirii, adoptările rămân la beneficiar pentru  totdeauna sau pentru cât vrea acesta).

Este vorba de modernizarea limbii prin factorul esenţial de ordinul oralităţii, nu al scripticului, caracteristic şcolii, al deprinderii pe cale livrescă. Eroarea prin transmisia de acest gen este frecvent exploatată în literatura satirică, efectul  fiind asigurat. De pildă, în  vremea lui Caragiale şocul culturii tradiţionale în societatea noastră cu invazia de neologisme este speculată în cele mai variate situaţii şi pe o durată lungă de timp. În generaţia următoare, într-unele din schiţele foarte reuşite ale lui I. Al. Brătescu-Voineşti găsim chiar ilustrat fenomenul „Metamorfozei”, un titlu savant pentru o poveste foarte comună: o slujnicuţă care fusese să cumpere un pachet de tutun Intim-club ajunge să ceară debitantului tutun Aflangiu, ea, repetând pe drumul cu unele opriri numele buclucaş, l-a trecut prin intimpliu, intinfliu şi a ajuns la ceva ce nici cel interesat nu ştie ce e.

Caracterul oral al comunicării a sporit imens în ultima vreme datorită programelor cu difuzare largă ale Televiziunii şi sectorul sportiv este copleşitor în această privinţă. Eu am în curs de apariţie o carte, „Povestea unor vorbe”, în care am grupat unele vechi articole ale mele pe această temă pe care o putusem aborda (nu zic: ataca) încă din timpul comunismului; am făcut unele observaţii insistând asupra părţii lor de haz, dar asupra cauzelor a trebuit să fiu mai laconic; a fost totuşi şi rămâne un fenomen popular, în continuare: „câştigurile” lui vor fi trecute în contul unei limbi care se îmbogăţeşte sau a uneia care se corupe?

Fiind martor al evenimentului, nu-mi putea scăpa observaţia că jargonul de Partid care a invadat limba română a fost un fenomen politic, precum a fost şi rezistenţa tacită, tenace împotriva acestei calamităţi impuse. De aceea am recunoscut marele merit al lui G. Călinescu, un campion al neologizării pe baze latine în perioada cea mai întunecată a noului regim pe care l-a slujit necondiţionat, ba chiar gelos, nu din vreo obligaţie. El chiar a forţat lucrurile şi, aşa, am întâlnit la el „tăcere cimiterială” pe care am crezut-o existentă în vreun idiom latin; dar nu, e o invenţie a lui, deşi avea la dispoziţie pe sepulcrală, pe tombală sau chiar mormântală, cuvinte destul de des folosite. Aşa, eu am imaginat putinţa unei legături între toţi urmaşii Romei de la Nistru sau chiar Bug până în Brazilia, în care noi să aflăm, uşor şi cât mai inteligibil, „noutăţi” în lexicul nostru conservator, dar şi alterat.

Nu mai susţin această propunere sau o consider una amânată, oferind un model de felul în care fructifică alţii tezaurul latin; chestiunea cea mai urgentă este stâlcirea şi vulgarizarea idiomului nostru naţional din lăuntrul lui, chiar de către oficialităţi şi de cei din elita ţării. Împotriva acestei anomalii încerc să reacţionez.

P.S. Iată, în momentul când încheiam acest articol mi-a fost dat să aud la postul naţional de Televiziune, declaraţia unui ministru titrat universitar, chiar profesor, care spunea că noului buget, i se va putea aplica o corecţie în cursul sesiunii parlamentare şi a repetat această speranţă de vreo trei-patru ori. Or, „corecţie” nu înseamnă corectură, corectare sau aducere la normalitate, ci e o pedeapsă pe care elevii francezi o primeau pe vremuri, de obicei corporală (correction).

Imediat mai apoi, un domn de mare relief politic s-a lăudat cu intervenţia sa în nu mai ştiu ce chestiune spunând: „Eu ca şi ministru…”. Această ca şi vârâtă în orice frază, pentru a se evita cacofonia, e ultimul mitocănism al celor care vor să vorbească distins şi nu reuşesc să fie decât incorecţi. (Ar merita o „corecţie”, dar nu eu aş fi în măsură să le-o aplic.)

În schimb, o ştire îmbucurătoare: din motive binecuvântate, a dispărut aproape exprimarea „furcile caudine ale bacalaureatului”, o formulă crezută de sute de mii de oameni una care exprimă depăşirea unei mari dificultăţi. În realitate, ea denumea la vechii romani o pedeapsă umilitoare pe care pe vremuri o suportaseră prizonierii câtorva legiuni într-un război cu samniţii. Numai la ştirile sportive am mai auzit că noi, românii, i-am făcut pe francezi să treacă pe sub furcile caudine ale unui meci cu sârbii, ca şi cum asta ar fi fost altceva decât o întrecere foarte dificilă, nicidecum o umilire.Dar presa noastră sportivă...!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul