Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezii

        Octavian Mihalcea

S-a născut la 3 septembrie 1976 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filozofie. Masterat în teoria literaturii şi literatură comparată. A publicat în ,,Luceafărul”, ,,Diagonale”, ,,Ex Ponto”, ,,Aurora”, ,,Oglinda Literară”,  ,,Euromuseum”, ,,Renaşterea Culturală”, ,,Sud”, ,,Curierul Naţional”, ,,Cronica Română”, ,,Ultima Oră” ş.a.  Volume publicate: Bărbatul artei sângerează fluturi, versuri, 2004; Flagel, versuri, 2008.

 

numai o pânzĂ

 

amintirea şi cel mai bun prieten al ei

suav ca moartea

întunecă şi ascunde

 

sfat de a iubi iubirea

întinsă toată noaptea

 

situaţia se poate prelungi între paranteze

foarte simpatice

peste camere şi uşi bântuite

poate în fotografii voalate – iată chipul meu viu

relativ târziu împotriva organelor ce mă ţin treaz

minus motivul ştiut

 

am invidiat poetul şi filosoful

mormântul apei

fără tine

 

numai pânza ruptă e limita

 

versul se lipeşte

se leagă

ariile pleacă după arderi ce taie semne duble

 

lumina trupului dens ca o vagă teroare ar părea

ascuţită

sensibilă

deasă

 

 

cĂderea pereŢilor goi

 

între şoaptele cele mai galbene

dintr-o lume posibilă

chiar şi parşiv-paralelă

intrau sau doar pluteau

cuburi catifelate

declarat bacoviene

atunci când vântul violet

plângea sângele

trecut în pământuri

fără îngeri vii

 

catifea neagră lângă umbre dirijate

 

aici se va adora visul – bulgăre tânăr plecat

 

se poate colora

se poate masca

se poate tortura

doar noaptea

căderea pereţilor goi

demult

 

 

facerea visului rupt

 

glasul trupului ce tremură – pentru a fi mai aproape

când ziua e o distanţă fără minuni

 

vrei să recunoşti

contestă-mi sufletul

eşti încă aici

 

cerul s-a terminat aquatic

portal închis şi veri trucate

 

rupe-mă

sunt după simţul visului făcut

 

oniria

 

muşchii pot spune povestea urcării

aprinse diluate apropiate de gândul viitor

 

ruinele întrerupte nu mai pot să ardă

ochii ce mint cu nimbul adevărului

 

la începutul unei nopţi lirice am vrut să vin

 

ceasul m-a îndreptat m-a alungat – obiect vătămător

 

de atunci aud cum ovalul strâns cuprinde şi vieţi închipuite

(oniria sau ideea de noapte)

 

 

o micĂ scarĂ

 

curentul fuge mai repede pe axa îndepărtării apăsate

 

roiuri de măşti se vor strânge pe lângă alb şi negru

până ce întoarcere nu va mai fi

 

ascultă piatra de munte piatra de râu

piatra de roşu azvârlită

 

am dovedit că lumina se opreşte la mine

la fel cum creşte o mică scară

între puls şi lichide colorate

(un soi de pisc urcat)

 

nu mai sunt pictat la ore târzii de trecere

 

totuşi punctul cuţitului încă desfăşoară

puritatea liniei şi zâmbetul flagrant –

fugă albă paralelă

 

într-o parte veselă spre margine

se văd lumi peste noi păcate – umbre simple

 

 

de piatrĂ

 

alarmă fluidă a simţului bun

când apusul inimilor se pierde

printre înflăcăratele plete ale unui jar cuminte

 

aerul secolului ascuns încă vrea să trăiască

în aceste vene de piatră încinsă

 

la început a fost muzica schimbătoare

a paginii pierdute

şi aluatul supus încercării – siluetă credincioasă

coaja rămasă înconjoară mereu îndrăgostită

marea singurătate populată cu sânge

 

curtea interioară ca o aventură de mâine

salvează sonor poarta de piatră

culoarea limpede şi glasul fiecărei seri

unicul chip pietrificat

 

 

singurĂtatea femeii din vis

 

lumina se uita printre genele încărcate de rouă

erai alături spre ceea ce eram acum o toamnă

nu mai doream trezirea

alunecam vital în luciul ochilor obosiţi

sângele se ascunsese în pământ spre a-ţi regăsi figura

 

poate ador fără să ştiu masca stăpânului

de păduri aprinse

poate am visat într-o limbă moartă în cine ştie ce lume

 

dar acum nu vreau să ascult liniştea

ştiu că apoi ea va mângâia alte nuanţe

(liniştea ta invocată în nopţile fără grai

de dincolo de val)

 

oricum bulgării trebuiau să rănească

timpanul sufletului

cerul trebuia să ningă închis peste ape

 

împreună cu vântul nimeni din rană nu a plâns

ar fi fost prea puţin

 

urma să te recunosc numai noaptea

pe sub respirări cu parfum de iarnă

 

 

dantelĂ neagrĂ

 

umbra pământului ca lumină crudă

întoarce lacrima şi rădăcina ei

spre a se topi în părţi ovale

şoptind istoria cea mai ştiută

 

trupul nevăzut şi rugăciunea cărnii

 

aici se va slăvi penumbra

rugului închis într-un suflet de femeie

născută din ochiul fascinului

 

cu dantelă neagră pe umerii goi

orice muză poartă alături

istoria capului tăiat într-o zi de varărotirea neschimbată a chipurilor moi
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul