Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ion D. Sīrbu despre rās şi alţi demoni

        Mihaela Nicolae

 

 

„Rāsul, īn sine, e un act idiot şi iresponsabil: conştiinţa noastră, cea mai democratică din lume, permite rāsul, cu condiţia să nu tulbure liniştea publică.“

                                        Ion D. Sīrbu - Adio, Europa!

 

Īn romanele lui Ion D. Sīrbu satira se naşte, mai curānd, dintr-o luciditate radicalizată, oglindind „realitatea generatoare de coşmaruri, decāt dintr-o conştiinţă care, prea sensibilă fiind, n-ar face decāt să-şi transmită propriile nelinişti” . Dorinţa mărturisită a lui Ion D. Sīrbu este să stārnească rāsul contemporanilor „cu materiale recondiţionate din trecutul nostru” .

Analiza unor distopii ca Maestrul şi Margareta, Viţelul de aur sau Adio, Europa! evidenţiază faptul că īn acest gen de literatură multe dintre digresiuni sunt comice, uneori lirice şi, ocazional, accentuat  moralizatoare. Īn genul distopic, abaterile de la firul narativ sunt importante, definind, de fapt, o diferenţă importantă faţă de scenariul SF, unde contează, īn primul rānd, „povestea”. La Ion D. Sīrbu digresiunile sunt sistematice, iar referirile la demologia comică apar permanent. Textul devine o Diavoliadă, ca la Bulgakov, şi, īn acelaşi timp, o Invitaţie la eşafod, ca la Nabokov. Īntr-o secvenţă din Adio, Europa!, pānă şi sfinţii din icoane īşi pierd smerenia şi coboară din slavă īntr-o biserică demonizată, unde se adună la priveghiul lui Omar, poet de curte mort īn circumstanţe bizare, cāţiva oameni importanţi ai oraşului. O femeie din mahala vorbeşte cu teamă despre semnele rele ce s-au arătat īn biserică. Rāsul sfinţilor din icoane avertizează că societatea se află īn agonie, caracteristică a lumilor distopice, cum arată Erika Gottlieb: „La biserica Madona Dudu, zece femei bătrāne au păzit un mort mare, mare: femei plătite, nu paţachine sau ţigănci din mahala. Spuneau că după miezul nopţii Maica Precista a īnceput să lăcrămeze… stai, că nu asta e mai de speriat. După aceea, toţi sfinţii din altar au īnceput să rādă, de parcă şi-ar fi ieşit din minţi, o mie de copii de ţigani, goi cum i-a făcut mama lor, au pornit ca lăcustele spre oraş, strigānd: Abaramu!” (Sīrbu, 1997, p. 329).

Profesorul Candid şi Olimpia ascultă o versiune gitană a sfārşitului de lume. Relatarea este colorată, plină de amănunte picante, reuşită īn latura plastică - ţiganca desfăşoară īn faţa ochilor scena incredibilă a sfinţilor care se prăpădesc de rās (aceasta este cauza lacrimilor din icoane!), alături de imaginea comună a ţigănuşilor care umplu cu zarva lor uliţele. Strigătul lor, cu semnificaţii incerte, identificat īn versiune indiană, ca „Abaramu!”, nu este străin de modelul cultural pe care-l propune Kurt Vonnegut īn Pianul mecanic atunci cānd descrie revolta oamenilor de la periferie – după ce distrug maşinile, īncurajaţi de alcool, aceeaşi oameni īşi doresc să le reconstruiască. Revoluţia capătă, īn spaţiul distopiei, forme parodice.

Īn romanul Adio, Europa!, totul īncepe, de fapt, īn piaţa („fost maidan”) din centrul Isarlākului, īntr-o după-amiază fatală, cānd Desideriu Candid rāde „neprincipial” īn faţa unui afiş din piaţa publică. Piaţa este centrală, atāt īn ordinea sacră, cāt şi īn cea profană, a vieţii cotidiene, aceasta este zona care circumscrie circul cotidian. Profesorul Candid Desideriu, to­lerat īn postul de responsabil cu ortografia la Vinalcool, este zguduit de un rās homeric: „Ca un apucat, ieşit din minţi, fără să mă uit īmprejur, fără să-mi iau măsurile de rigoare, ca un sublim şi cretin genopolitan, uitānd pe ce lume trăiesc, uitānd şi din ce lume am ajuns aici… izbucnii īntr-un rās total, zgomotos.” (Sīrbu, 1997, p.16).

 Privindu-se detaşat, cu ochii unui străin, personajul-narator retrăieşte plin de regrete momentul acesta aducător de presimţiri negre. Rāsul isteric, definit de Jean-Marc Defays  ca eliberare a tensiunii psihice, avea să-i marcheze viaţa personală, ca şi pe cea a oraşului: „Rādeam ca un bezmetic, īn plină amiază isarlākă, arătānd cu degetul spre numele care mi se părea a fi obiectul nemaipomenitei mele amuzări” (Sīrbu, 1997, p.17). Ulterior, analizāndu-şi reacţiile, personajul ajunge la concluzia că rāsul său, de o putere nefirească, nu-i aparţine, nu i se datorează, ci se naşte dintr-un impuls demonic, care-i controlează şi īi compromite fiinţa - „cineva īmi blocase sistemele de alarmă īn interior“ (Sīrbu, 1997, p.17). La fel rāde străinul cu ochi de pisică, īn romanul lui Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, īnainte ca Berlioz, secretarul literar, să-şi piardă capul, cānd Anuşka spăr­sese deja sticla de lampă şi vărsase uleiul...

 Eroul se simte manevrat pe scena vieţii de un duh rău, de un Clovn al Puterii, cum e cel care apare īn filmele lui Fellini, Clovnul Alb pe care-l descrie Norman Manea. Demonii puşi pe farse macabre par singurii răspunzători de nenorocirile in­telectuali muritorilor, ajunşi la buna dispoziţie a delatorilor de ocazie: „Eram posedat, rāsul meu, secondat de borborigmele acuzative ale acelei nefaste clipe, făceau ca la urechea specializată a turnătorilor voluntari (mirosind cale de o poştă a agie caimacamă) să nu ajungă decāt exact ce trebuia, adică adjectivele ridicol, stupid, grotesc, absurd etc., cu care demonul ideologic din culisele mele īnsoţea degetul arătător ce indica spaţiul onomastic dintre Jules Verne şi H.G.Wells.” (Sīrbu, 1997 p.17).

Neatent la interdicţiile cetăţii isarlāce, profesorul Candid se amuză, de faţă cu martori, uitānd că afişul incriminează prostia periculoasă a oficialilor. Gestul acesta de libertate stārneşte imediat agitaţia unor cetăţeni cu „ureche specializată, de turnători voluntari”. Inteligenţa ironică īnvinge, pentru o clipă, teama de putere şi demască minciuna şi prostia – aceeaşi forţă pe care şi Milan Kundera o atribuie rāsului. Profesorul simte că mulţimea de curioşi īl izolează imediat ca pe un un „circar sau un cāntător din cimpoi”. Īn cele din urmă, instinctul de apărare se revigorează şi eroul trece brusc de la starea de veselie ne­bună la cea mai adāncă nelinişte: „Deodată, o cobră cu ochelari ce dormea nirvanic pe colecistul meu sări īn sus, şuierānd a pericol şi a trădare. O sirenă de alarmă, amintindu-mi de anume primăveri genopolitane, trecu, dubă neagră, prin conştiinţa mea. Observai, cu cel de-al treilea ochi al meu, cum se răsucesc frunzele castanilor, ca la comandă. Cum vrăbiile, īn stol organizat, o iau grăbite spre primărie şi un cāine cu ochii roşii trece rāzānd pe sub vitrinele panificaţiei noastre” (Sīrbu, 1997, p.17). Stimuli exteriori răscolesc memoria engramatică a erou­lui. Simţurile individului capătă acuitate dureroasă, īnregistrānd şi decodānd fiecare detaliu al lumii din jur. Trecutul revine brusc, obligāndu-l să retrăiască aceleaşi clipe de teroare. Personajul īşi pierde brusc naiva bucurie a rāsului eliberator şi se clatină ameţit de amintiri teribile, cānd īnţelege că şarpele, frunzele castanilor, vrăbiile şi cāinele cu ochi roşii fac parte dintr-un coşmar care se repetă. Cānd este chemat īn faţa autorităţilor pentru a da explicaţii īn legătură cu răsunătorul său rās, Desideriu Candid simte cu aceeaşi acuitate rezonanţa lăuntrică, organică, a spaimei – „Pancreasul demnităţii mele dansa tango īn braţele unui georgian mustăcios, ras īn cap şi avānd un iatagan lucitor īntre dinţii verzi.” Īn alt moment de panică, eroul simte „viermele ce mişcă prometeic īn ficatul” său. Eroul se simte īncolţit de nenumăraţi demoni. Profesorul aude şi avertizarea grotescă a „cerului īnstelat de deasupra capului”, cāntānd „beţiv, nazal, gregorian, aleluia, aleluia…”, cāntecul de iertare a păcatelor lumeşti. Contemplarea peisajului nu mai poate fi, pentru Desideriu Candid, o suav-poetică alunecare a privirii pe deasupra lucrurilor.

Rāsul presupune o delimitare superioară faţă de ceea ce a fost, o desprindere de răul existenţial care a fost depăşit. Te­rapeutică administrată pentru diminuarea efectelor secundare ale progresului, boal㠄ireversibilă şi incurabilă”, „veselia de serviciu nu este decāt ghipsul īn care ne īnfăşurăm sufletele”, spune Olimpia. Tot ea mărturiseşte că se teme ca nu cumva să fie pusă la zid, vreodată, fără a avea dreptul să rād㠖 „Băşcălia şi hazul-de-necaz constituie oxigenul fiinţei mele. Cu ce rămān dacă-mi pierd libertatea de a-mi zeflemisi sclavia?” Ideea reapare īntr-o formulă concentrată: „Necazul fără haz e ca pāinea fără sare!”

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul