Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Înapoi la Arthur Miller

        Mircea Ghiţulescu

 Deschiderea stagiunii la Teatrul Naţional din Bucureşti s-a petrecut săptămâna trecută într-o atmosferă de un  calm desăvârşit, aproape narcotic,  în absenţa lui Ion Caramitru care  a do­minat, însă,  toată serata,  probabil prin spirit. Pe de o parte, pentru că este autorul premierei cu Toţi fiii mei de Arthur Miller, pe de alta, pentru că este eroul unui album alcătuit de Mircea Morariu, intitulat De la Hamlet la Hamlet,  pus în circulaţie cu această ocazie. 

Neted, dar comunicativ, spectacolul te surprinde de la bun început cu decorul iluzionist al lui Dragoş Buhagiar care a mers până la reconstituirea celor mai mici detalii realiste: o vilă cu grădină şi piscină. Toată această  natură adusă pe scenă  (copăceii care imită copacii şi „arborele lui Larry”, care nu este nimic altceva decât o creangă mai mare) pare mai curând disproporţionată decât expresivă. În mod sigur, Ion Caramitru a cerut reconstituirea lui Arthur Miller aşa cum se juca el  la New York în anii 1950.

Toţi fiii mei este,  ca toate dramele autorului american (cea mai cunoscută este Moartea unui comis voiajor), o dramă psihologică, o dramă de conştiinţă cum nu se mai scriu astăzi, pentru că nu mai sunt la modă remuşcările, pentru că nu mai este timp pentru  remuşcări. Totul este să uiţi şi să mergi înainte. Arthur Miller avea timp şi îşi silea personajele să-şi reexamineze viaţa, să sufere,  să se auto-flageleze.

Joe Keller, furnizor de  armament în Al Doi­lea Război, nu doar că se îmbogăţeşte, dar furni­zează explozibil defect piloţilor din armata americană, provocând explozii în serie şi moartea lor între care, poate,  şi a lui Larry, unul dintre cei doi fii ai săi. Larry va deveni obsesia şi himera acestei drame a remuşcării. Construită în vechiul stil pe o metaforă integratoare (aici copacul doborât de furtună în noaptea morţii lui Larry), drama se balansează între un realism decorativ şi un suprarealism himeric impus de Kate Keller, mama lui Larry, interpretată de Sanda Toma într-o impetuoasă revenire pe scenă. Ea îi sileşte pe toţi să accepte că primul ei fiu este viu şi va sosi acasă. Bine întreţinută de Kate, fantoma lui Larry este atât de prezentă încât,  nu ştii de ce, dar  te  aşteptai să se ivească  dintr-o clipă în alta pe scenă (asemenea fratelui din Moartea unui comis-voiajor pe miradorul său) într-un colţ al grădinii atât de minuţios confecţionată de Dragoş Buhagiar,  apoi să dispară pentru a se ivi iarăşi.

E o fantomă invidioasă pentru că o împiedică pe fosta sa  logodnică Ann Deever (Costina Ciu­ciulică - tratată şi ea asemenea decorului, în stilul frumoaselor blonde ale Hollywood-ului ani­lor cincizeci - este vaporoasă şi risipeşte o energie bună în tot ce face) să se mărite cu fratele supravieţuitor, Chris Keller, interpretat de Dragoş Stemate, parcă mai puţin implicat în propria dramă de familie decât ar trebui. De fapt, acest  Larry este un prea frumos sinucigaş pe altarul moralei, cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă logodnicei sale, silită în cele din urmă să denunţe adevărul că tatăl e vinovat. 

Ion Caramitru strigă „în şoaptă” (pentru că mijloacele sunt discrete, aproape şterse) un mesaj umanist. Ca atitudine teatrală acest „strigăt în şoaptă”, care s-ar putea  traduce prin „înapoi la Arthur Miller”, nu înseamnă şi o aventură estetică, ci, exclusiv,  una morală. Este adevărat, una  de o extremă actualitate, nu numai pentru traficanţii de arme, ci pentru lipsa de remuşcări a profitorilor de oriunde şi de oricând.

E greu să-ţi dai seama dacă un apel atât de fierbinte şi plin de poezie la conştiinţă ar putea avea astăzi un efect real în mintea vinovaţilor.  În cazul lui Joe Keller, remuşcările fac ravagii, mai ales că Victor Rebengiuc nu joacă personajul odios care a trimis piloţii la moarte (involuntar, mă rog...), ci doar pe tatăl binefăcător care nu conteneşte să îl asigure pe fiul supravieţuitor, Chris, că banii adunaţi au fost numai şi numai  pentru el. Procesul de conştiinţă pe care îl parcurge de-a lungul spectacolului este atât de intens încât  izbucneşte în final ca o supremă revelaţie: nu numai Larry, ci toţi tineri morţi în război sunt fiii lui. Te cuprinde mirarea... Într-o ultimă încordare creatoare, Dragoş Buhagiar deschide pereţii frumoasei vile care nu ascunde camere confortabile, ci un cimitir de cruci.

Există un fundal cinematografic realist de care nu-ţi vine să te desparţi, în care se simt ocrotiţi Sue (Viviana Alivizache, tot frumoasă, dar stricată de o claie de păr)  şi soţul ei exaspe­rat, doctorul din vecini Jim (Dorin Andone), care trebuie să facă totdeauna ce vrea „iubita”,  dar o face cu vocea lui măreaţă care merită orice femeie, Gavril Pătru, exploziv şi pitoresc în vecinul Frank Lubay, ca să nu mai vorbim de Irina Cojar, „rânjita” ce joacă pe cât de naiv pe atât de convingător ideea că, orice s-ar întâmpla, totul e foarte bine în această lume. Doar lui Ioan Andrei Ionescu i s-a dat mai puţin decât s-ar fi cuvenit:  George, fratele lui Ann, un pic de stânga ca şi Miller,  venit să-şi extragă sora din acest mediu cupid. E adevărat că joacă tot timpul numai pentru sală,  mai rar pentru  partenerii de scenă, dar niciodată nu ştii cum e mai bine. Apariţiile  grăsunului Alexandru Cristian Belu sunt de-a dreptul ridicole pentru că sunt copiate.

 Au momente maxime Sanda Toma, jucăuşă (ludică dacă vreţi, scena cu câinele invizibil), himerică mai tot timpul şi realistă fiindcă aşa i se cere. Nu e uşor.  Dar şi  Victor Rebengiuc  care nu vrea să joace rolul în întregime, ci doar să fie „normal”.

 Ion Caramitru a văzut  cândva un spectacol (un film?) cu o piesă de Arthur Miller şi  l-a pus în scenă ca pe o amintire de nepreţuit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul