Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marta Petreu şi mucenicul său. Din interbelic īn cyberspaţiu şi de la Kabul la Salva

        Horia Gārbea

 

 

Marta Petreu - Diavolul şi Ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, istorie literară

 

Volumul Martei Petreu, Diavolul şi Ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian a stīrnit numeroase reacţii adverse, unele de o mare violenţă şi de o evidentă părtinire, puţine de entuziasm. Violenţa şi părtinirea pot părea egale cu ale autoarei care se ocupă de cuplul maestru-ucenic prezent īncă din titlu, dar mai ales de cel de-al doilea, pus īn raport nu numai cu profesorul, ci şi cu alţi contemporani, unii fiindu-i colegi de generaţie. Este īnsă numai o aparenţă, pentru că intervenţiile anti-Marta, una chiar īn paginile acestei reviste,  fac abstracţie de o realitate stabilită de poeta din Cluj prin consultarea a sute de articole, majoritatea semnate de īnsuşi Mihail Sebastian īn revista Cuvāntul a protectorului, cel pe care va continua să-l admire şi după scandalul prefeţei din 1934, pe care „diavolul” i-o oferă discipolului pentru romanul său De două mii de ani…

E drept că, pe parcursul documentatei sale cărţi, Marta Petreu se arată, īn ton şi īn judecăţi, incitată de descoperirea sa şi chiar jubilantă pe-alocuri: Mihail Sebastian, evreul Iosif Hechter din Brăila, a fost un reprezentant al aripii de extremă dreapta a generaţiei ’27 şi a subscris la atitudinea celui care l-a descoperit īncă de la sfīrşitul studiilor lui liceale, apoi l-a protejat, iniţiat, subjugat. Dar cine e de vină dacă asta spun do­cumentele, iar Marta Petreu a cercetat, cum spuneam, cu sutele? Cine e de vină că, pīnă la Marta Petreu, cercetătorii nu au studiat, au studiat, dar nu au observat, au observat, dar au preferat să ignore dimensiunea aceasta, nu foarte onorabilă īn absolut, dar inteligibilă īn contextul existenţei şi creaţiei lui Mihail Sebastian.

Ceea ce Marta Petreu nu spune, măcar nu spune direct, fiind purtată de vīrtejul găselniţei sale sau chiar neīnţelegīnd, este că atitudinea lui Mihail Sebastian este una posibilă şi chiar probabilă omeneşte faţă de situaţia de fapt a relaţiei dintre personalităţile celor doi: a lui şi a lui Nae. De ce, se īntreabă Marta Petreu, Mihail Sebastian nu şi-a găsit locul alături de E. Lovinescu sau de alţii unde era „mai logic” să se afle, şi nu līngă Nae Ionescu care cerea „retragerea tuturor evreilor” de la posturi de conducere politică şi chiar din presă? E simplu totuşi: pentru că nu Lovinescu īl „descoperise”, nu el īl adusese la Bucureşti şi īl făcuse lider de opinie. Pentru că Nae era un „diavol” şi diavolul seduce, mai ales un foarte tīnăr sensibil, dile­matic, cu 17 ani mai tīnăr, care nu dispreţuia ideea de a „deveni cineva”.

Marta Petreu are meritul de a fi studiat un material enorm, de a fi găsit pasaje de articole care īi susţin aserţiunile şi de a pune īn lumină raporturi reale, plauzibile oricum, ale lui Mihail Sebastian cu personajele din epocă şi cu īnsăşi sinele său. Nu-i imposibil ca un evreu să fie „de dreapta”, mai ales călăuzit de un „diavol”, adoptīnd puncte de vedere, simpatii şi duşmănii ale mentorului său. Autoarea īl demistifică pe Sebastian, mai exact imaginea lui creată persistent după dispariţia-i prematură din 1945. Ea īi incriminează pe cei care l-au „vopsit” făcīndu-l pe admiratorul lui Mussolini să apară un democrat şi un rezistent la posibila seducţie a lui Nae Ionescu. Ei au, poate, justificarea că un evreu de extremă dreapt㠄nu dă bine” īn peisaj. Dacă lucrurile au stat altfel de cum au fost prezentate nu e „vina” lui Sebastian, ci „datul sorţii”,  pentru că mulţi tineri au īntīlnit şi au urmat diferiţi diavoli: roşii, verzi şi de alte culori. Scandalul moral nu e provocat de atitudinea reală a lui Sebastian, nici de Marta Petreu, ci exclusiv de mis­tificatorii autorului blīndului Joc de-a vacanţa, aceştia mai mult sau mai puţin interesaţi.

 

Paul Doru Mugur - Psihonautica,

Editura Curtea Veche, proză scurtă

 

Temele timpului nostru īncep să īnglobeze tot mai mult īn volume de ficţiune, nu neapărat SF, cy­berspaţiul şi raportarea la realitatea crudă  prin realitatea virtuală. Cel puţin două romane de vīrf ale ultimilor ani, semnate de autori care contează īn acest moment ca unii dintre cei mai respectabili, Florina Ilis şi Bogdan Suceavă, dau seama despre interferenţa, dacă nu despre substituţia, dintre om şi „maşină”, īnţelegīnd prin ultima, desigur, un procesor şi un hard-disk, plus softul aferent.

Nu cred că e īntīmplător că acţiunile romanelor despre care vorbeam şi despre care am  scris īn această pagină sīnt semnate de doi autori romāni care au avut, unul are īncă, o experienţă ce cuprinde vieţuirea īntr-un spaţiu al tehnologiei avansate, iar acţiunile cărţilor se şi petrec acolo: Japonia - pentru Florina Ilis, Statele Unite - pentru Bogdan Suceavă.

Iată că tot de peste Atlantic ne vine o carte excelentă de proză scurtă (Psihonautica), tipărită īnsă la noi, la Curtea Veche, care atacă īn chip inedit aceleaşi probleme ale interfeţei om-computer.  Desigur, īn contextul unei alienări inevitabile a fiinţei umane īn faţa display-ului, dar cu asumarea deplină a unei coabitări īntre aceasta şi maşina tot mai inteligentă şi tot mai posesivă.

Paul Doru Mugur, nu este, cum s-ar putea crede lesne, cibernetician īn State. El este medic oncolog la New York şi o prezenţă foarte activă pe diferite situri şi reţele literare, actant şi moderator īn grupuri de discuţii, fondator al unei meritorii reviste electronice de literatură: Respiro.

Povestirile lui Paul Doru Mugur sīnt impregnate de parfumul timpului nostru, cel al cyberculturii, cel al interacţiunii virtuale. Ceea ce impresionează este, īnsă, exact re­versul: surprinderea reflexelor, trăi­rilor şi derutelor omeneşti ale personajului, puţin modificat de la Hristos, ba chiar de la Homer īncoace, personaj care, īn loc de caleaşca Doamnei Bovary, se mişcă prin deplasarea mouse-ului īn spaţii psihologice la fel de ofertante sau precare. Noua Karenină nu īşi mai pune gītul sub roţile locomotivei, dar, folosind un tren virtual, ajunge tot acolo, căci viaţa e viaţă şi butoanele tot depind de cine le apasă.

Proza lui Paul Doru Mugur este vie, vitală, plină de sīnge, deşi circuitele sau, mai nou, wireless-urile par devitalizate. Psihonautul este tot om, el nu este o prelungire a maşinii, nici reciproca nu e valabilă. Numai că omul contemporan, intelectualul īn special, e pus īn­tr-un alt context şi nu ne apare nici mai laş decīt Galilei, nici mai īndrăzneţ decīt Giordano Bruno, ci tocmai asemenea lor.

Un merit al īncă tīnărului prozator (40 de ani) este găsirea ritmului potrivit al unui asemnea tip de na­raţiune. Fragmentat, echivalent cu schimbarea rapidă a siturilor, succint ca o succesiune de e-mailuri īntre oameni grăbiţi, eliptic, textul său impresionează şi impune. Mai ales celor care īşi duc viaţa tot mai mult īn faţa unui ecran, cu degetele pe o tastatură, simţindu-se la īnceput bine, confortabil, protejaţi de interfaţa aseptică, apoi tot mai alienaţi şi tot mai implicaţi neuronal īntr-o lume care nici măcar nu e supraumană, ci are, spre meritul celui care o descrie aici, toate dezavantajele vieţii, cu palpitul ei biologic, nereproductibil īncă prin computer. Citind „Psihonautica”, nu poţi să nu te gīndeşti că toată frenezia virtuală e posibilă şi datorită īnvīrtirii mecanice, cu frecare, aceeaşi de la Don Quijote īncoace, a „morii” unui biet cooler. Păi nu?

 

Emil Lungeanu - Războiul din Lună, Editura Tracus Arte, şi Beţe īn roate, Editura Ghepardul, teatru

 

Proaspăt transferat la Secţia de Dramaturgie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, romancierul Emil Lungeanu s-a bucurat īn timp de numeroase elogii la adresa artei sale teatrale. De la o vreme, mizează clar pe dramaturgie, luīnd īn serios aprecierile criticii, precum şi propria capacitate de a inventa replici şi situaţii ingenioase. Textele sīnt colorate, de un umor care frizează absurdul. Fiecare volum cuprinde cīte trei piese, una fiind reprodusă īn ambele cărţi. Cea mai bună dintre comediile adunate īn volume este Moarte īn cinci mutări, īn care sīnt duse cel mai sus calităţile dramaturgului: replica fluentă, ironia fină, suspansul şi inventivitatea īn conducerea acţiunii. Prin această scurtă piesă („fars㔠e subtitulul autorului, tot volumul fiind subititulat „trei farse negre”), foarte teatrală, plină de acţiune, Emil Lungeanu se arată un specialist al loviturilor de teatru. Intriga e inedită şi rezolvarea cu totul neaşteptată. Unde mai pui că e şi o pies㠄de actualitate” despre războiul secret al grupărilor din Afganistan care utilizează drept acoperire jocul de şah. Alte texte (Dureri de cap, General la Volan, Teoria relativităţii) au păcatul că sīnt mult prea scurte şi se reduc, practic, la găselniţa subiectului şi vioiciunea dialogului, sīnt nişte scheciuri. Emil Lungeanu e un virtuoz al farsei, dar mai ales aceea descrisă mai sus, despre conspiratorii şahişti, este dovada că poate depăşi acest nivel, ceea ce probabil īşi propune.

 

Paşcu Balaci - Fluierul de oţel,

 Editura Risoprint, dramă istorică

 

Īn 1763, deci īnainte de Răscoala lui Horea, patru ţărani ardeleni au fost omorīţi de autorităţile austriece pentru incitare la răscoală şi refuzul abandonării ortodoxiei. Unul, Tănase Todoran, de vīrstă centenară, cīntăreţ la un fluier de oţel făcut din ţeava unei arme, a fost tras pe roată, restul fiind spīnzuraţi. Au fost sanctificaţi de Biserica Ortodoxă īn 2008. Aceştia sīnt eroii dramei isorice a lui Paşcu Balaci. Cunoscutul dramaturg şi poet din Oradea, avocat de profesie, scrie pe acest subiect vechi o piesă modernă, cu personaje multe, bine individualizate, dintre care nu lipseşte īmpărăteasa Maria Tereza, cea care dorea īn chip aparte catolicizarea ardelenilor pentru a-i īndepărta de munteni şi moldoveni şi prin religie. Documentată atent, dar fără exces de date care să stīnjenească percepţia cititorului sau spectatorului (să sperăm!) asupra naturii dramei, care e mai ales una omenească, piesa lui Paşcu Balaci nu duce lipsă de tensiune şi nici de firesc. Locul acţiunii se schimbă, scenele de la palatul vienez al īmpărătesei alternīnd cu cele din ţinutul grănicerilor ardeleni, pe la Salva. Faptele se acumulează şi, la momentul culminant, Tănase Todoran, care refuzase să devină catolic, sfătuieşte un regiment să nu depună jurămīntul faţă de īmpărăteasa care nu le d㠄patenta” cu drepturile lor.  Finalul consfinţeşte trecerea martirilor īn rīndul sfinţilor. Dramaturg experimentat, Paşcu Balaci găseşte un ton impresionant, dar fără emfază. Avem, alături de altele ale aceluiaşi autor, o piesă istorică bună, reprezentabilă, dar şi plăcută lecturii.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul