Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O poreclă: „ciaclauz“

        Stelian Tăbăraş

Greu de admis pentru săteni stigma­tul unei  anomalii fizice sau – dacă vor fi pricepând aşa ceva - intelectuale. Încă din 1830, după recensământul făcut de Regulamentul organic, mai mult de  jumătate din numele sătenilor proveneau din porecle, meserii, sau chiar din anomalii ale purtătorului lor. Unor nume nevinovate ca Şchiopu, Ciungu, Chioru, ş.a. li se adăugau unele mai dure precum Vraciu, Sucitu, sau, în cazul celor născuţi în lipsa unui tată, se punea un genitiv al mamei (Amariei, Avădanei, Ailenei ş.a.m.d.). Chestiunea amin­teşte de nu prea îndepărtatele epoci în care anormalii erau de multe ori pedepsiţi sau exterminaţi, ultimul val de prigoană împotriva lor fiind provocat de Hitler, care, nici mai mult, nici mai puţin, i-a trimis în lagăre de exterminare.

 Revenind la satul românesc: erau porecle ce se perpetuau peste generaţii („peste nouă neamuri”, cum se zicea); multe, desemnând apucături antisociale. Găinaru era cel prins că a furat găini (mai era şi plimbat cu ele de gât prin tot satul);  hoţul de cai  - înainte de a fi idilizat în descrierile romantice ale lui Alecsandri sau Alecu Russo – era Haiducu.

 Întâmplarea care a marcat însă cei şaptezeci de ani ai vieţii mele s-a petrecut în primele clase (pe care le-am urmat la şcoala din Secăria, înainte de a mă muta la Sinaia) între învăţătorul suplinitor refugiat din Basarabia, Stelian Moldoveanu şi un elev firav, brunet, sperios, pe nume Negroiu. Învăţătorul bătea de snopea – îi permiteau acest lucru şi regulamentul, şi, mai ales, părinţii („să-l baţi, domnule învăţător, să iasă om din el, să nu ajungă ca mine la sapă sau la coasă”). Tot pe atunci se mai folosea încă, la primele lecţii de aritmetică,  număratul pe degete . „Câte degete ai la mâna stângă, Negroiu?” Silabisind, acesta răspundea: „Cinci, domnule învăţător”. „Dar la amândouă mâinile?”. Tăcere. Număratul se făcea de data aceasta cu mâna la spate. Apoi:  „Unsprezece, domnule învăţător”  Învăţătorul se uita în tavan, abia abţinându-se; apoi au repetat operaţia de la capăt. Răspunsul a fost acelaşi. Bătaia se făcea de regulă la palmă cu linia penarului. Cinci la stânga, cinci la dreapta. După ce prima palmă şi-a primit pedeapsa, învăţătorul a trecut la cealaltă. Stupoare. La mâna dreaptă, Negroiu avea şase degete. Învăţătorul şi-a ridicat privirea spre tavan şi a spus, umilit: „Doamne, iartă-mă”. 

Copilul Negroiu a rămas de atunci cu o timiditate specială, de câte ori voia să dea mâna cu cineva. Cât despre Stelian Moldoveanu,  învăţătorul despre care se spunea şi că ar fi fost uşor „verde”, a ajuns îngrijitorul căminului de orfani din Sinaia. La bătrâneţe, păstrându-şi intransigenţa şi uneori apucăturile, ajunsese ţinta batjocurii acestora, care-i tăiau cu lama hainele din cuier, ori pantofii foarte îngrijiţi ce-i ţinea dedesubt.

La rândul meu, pe la şaisprezece ani începusem să am tăceri îndelungi, urechile ciulite spre ceva ce nu auzea nimeni, ba uneori mă ridicam de la masă  pe la jumătate, ie­şeam din casă, mă ţineam cu mâinile de o balustradă şi priveam ţintă în zare, spre munţi. Mă întorceam în casă şi ai mei mă luau la rost: „Pe cine aştepţi, băiete?” Sau: „Ce vezi acolo mai important decât mâncatul?” Nu ştiam ce văd şi tăceam, ruşinat. Ai mei erau nedumeriţi. La şcoală învăţam bine, ba eram chiar lăudat de profesori, cu carnetul de note nu-mi era ruşine. Concluzia lor era deseori amară: „Prea multă carte strică”. Au dat şi vina pe nişte prime poezii pe care le-am scos la iveală. Prin oraş umbla un beţiv decăzut care avea ambiţia să vorbească numai în rime – şi mă comparau cu el. „Ai să ajungi ca Blaj”. Acest Blaj însă, aşa cum era el,  a avut curajul să iasă înaintea suitei ce venea de la Peleş, pe jos, cu preşedintele american Ford (căruia Ceauşescu voia să-i arate Sinaia), strigându-i: „Târziu, domnule pre­şedinte, vă aşteptăm de două decenii. Cu roaba dacă vă aduceam, tot veneaţi mai repede”. Spre uimirea tuturor, n-a păţit nimic; era şi Ceauşescu  mai pe la începuturi; iar Blaj avea faimă de „ciaclauz”.

Această poreclă ar fi putut să se abată şi asupra mea, ca o muscă insistentă. Multe discuţii se încheiau cu: „Ei, ce să-i faci;  e  cum e, dar învaţă bine şi nu se ţine de prostii”.  Peste ani  am căutat prin dicţionare să găsesc etimologia cvântului „ciaclauz”. Bănuiam că e un turcism; dar căutările mele n-au dat roade, nici în lexicul turc, nici în cel tătar sau maghiar. Şi totuşi nu era un cuvânt format pe teritoriu românesc, ci unul venit, probabil, prin cine ştie ce fi­lieră de la cazaci, sau, poate, de la găgăuzi.

Vorba mi-a rămas în minte. Cum spune Ion Eliade Rădulescu: „O fi vreun zburător”. Astăzi aş fixa-o în nomenclatorul de anomalii ce denumeşte interiorizaţii, pe cei cu „capul în nori”,  sau, cum le zice Eminescu,  pe cei „cufundaţi în stele”… Ciaclauzul Blaj a murit demult, eu am rămas cu amintirea acestui nume. A murit şi preşedintele Ford; a putrezit şi roaba cu care ar fi putut fi el adus…
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul