Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ronnie O’sullivan

        Sonstantin Stan

Multe nopţi am câştigat stând în faţa televizorului şi urmărind turneele mari de snooker. Nu mai ţin minte exact momentul în care am descoperit jocul. Pur şi simplu, m-am trezit că, între un film bunişor, o partidă de fotbal aşa şi-aşa sau chiar una care ar fi promis câte ceva, aleg să rămân urmărind bilele de pe masă, mişcările cenzurate ale jucătorilor, eleganţa desăvârşită în pedanteria ei a arbitrilor. Tot singur-singurel am învăţat regulile, am început să fac socoteli, am stabilit eu însumi cele mai eficiente trasee sau tactici. Şi, bineînţeles, m-am trezit că am favoriţi, că reacţionez ca un fan. Vreau să spun că în anii ’90, când colegii mei de redacţie descoperi­seră, ca şi mulţi alţi români, biliardul, jocul nu m-a tentat nici măcar pentru a face mişcare sau a-mi omorî plictiseala. Sigur, biliardul nu e snooker, seamănă, dar e altceva. Ideea în sine de a face o pasiune învârtindu-te în jurul unei mese mi se părea oarecum jenantă. Spre a fi atras de ceva trebuie o scânteie. Iar cel mai adesea acea fulgerare, care te poate înrobi pe viaţă, este sclipirea de genialitate. Vorbesc de sport, bineînţeles. Nu aş fi fost niciodată fan al tenisului dacă nu l-aş fi văzut pe Năstase. Cu truda, exemplară, dar trudă, a lui Ţiriac de pe zgură nu aş fi sesizat niciodată frumuseţea tenisului de câmp. Îl preţuiesc pe Ţiriac pentru ceea ce a făcut ca sportiv, pentru modul în care s-a construit spre a face performanţă cu mijloacele care îi stăteau la îndemână, dar nu el a creat emulaţia pentru tenis. Similar, fără Nadia puţini dintre noi am fi priceput vreodată farmecul profund al gimnasticii. Şi puţine fetiţe cu codiţe s-ar mai fi dus în sălile de sport. Este harul pe care puţini îl au, nu numai în sport, ci şi în artă, de a face ca lucrurile să pară simple, frumoase, neîncrâncenate, inducând iluzia că este la îndemâna oricui. Când truda, antrenamentul, construcţia, efortul, uneori, supraomenesc sunt abil ascunse şi se arată la suprafaţă doar ca plăcere a jocului, atunci parcă şi ţie îţi vine să te apuci de aşa ceva. După ce am văzut snooker, nu am dat năvală prin săli unde se joacă şi nici nu m-am descoperit brusc un viitor campion. Vârsta, probabil, mă face un pic mai raţional, ca să nu zic sceptic, în privinţa schimbărilor de destin. Dar am devenit un privitor împătimit al jocului. Nu ratez turneele importante şi mai ales nu ratez jocurile lui O’Sullivan. Ronnie, cum îl alintă şi comentatorii, şi publicul, şi, uneori, chiar şi ziariştii, care nu totdeauna îl plac, are geniu. Îţi dă senzaţia că poate bate oricând vrea, are momente de apatie de parcă s-ar fi săturat să tot joace şi să câştige, se bucură reţinut când învinge, cu un zâmbet în colţul gurii, fără nicio trufie în ochii care nu îşi schimbă intensitatea, reuşeşte lovituri pe care alţii nici nu le-ar fi imaginat şi ratează altele pentru care un începător ar fi scos în şuturi de lângă masă. Nu câştigă mereu şi nu are încrâncenarea altora de a vrea să câştige mereu. Am înţeles că e suficient de bogat cât să nu îl intereseze un premiu, oricât de măricel ar fi el. La ultimul turneu, cel de la Shanghai, avea o bucurie reţinută afişând câştigul de peste 58.000 de lire sterline, o bucurie de complezenţă, mai degrabă spre a nu jigni organizatorii. Faţă de sumele ce se învârtesc pe la fotbal, baschet, box sau atletism în ultima vreme, premiul pare o bagatelă. Iar atitudinea lui chiar asta spunea: pentru mine, banii ăştia sunt o bagatelă. Îl învinsese în finală pe Liang, un reprezentant al gazdelor, cu o lejeritate descumpănitoare. Când te bate cineva în felul ăsta, rişti să nu mai crezi că eşti jucător sau chiar să renunţi. Victoria asupra chinezului parcă mi-a întărit convingerea că bănuielile de blat care au planat asupra sa, cu ceva timp în urmă, sunt întemeiate. Dar nu cred că a pierdut în faţa câtorva chinezi – care astfel au acumulat puncte spre a ajunge la turneul final al campionatului mondial – pentru câştiguri financiare. Ci pentru că, pur şi simplu, îşi permite să facă, aşa cum doreşte el, jocurile. În acelaşi spirit, de jucător care e foarte conştient de valoarea sa, şi-a permis într-o finală să-i atragă atenţia arbitrului că a atins. Nimeni nu observase, mâneca trcuse fin, dar trecuse, peste o bilă. Putea să piardă arătându-se ultracorect. Am sesizat în gestul lui o ironie acidă, tăioasă, dar foarte fină, la adresa pedanteriei arbitrilor de la snooker. Sunt atât de scorţoşi, de ceremonioşi, încât ei par că nu arbitrează, ci oficiază un ritual. Şi-atunci, Ronnie i-a umanizat, a umanizat-o pe arbitra aia – pentru că era o femeie –, spunându-i că poate greşi, că e om, nu computer, nu şubler, nu seismograf. De altfel, şi în alte rânduri, a glumit cu ea, a tachinat-o, amintindu-i parcă mereu că e o femeie, şi nu un robot şi că el o tratează şi ca pe o femeie. Atitudine desigur de golănaş, cum am zice pe la noi, dar un golănaş de geniu. Cine vrea să se îndrăgostească de snooker trebuie să aibă şansa să-l vadă mai întâi pe el jucând. După aceea se poate încânta şi de o lovitură superbă a cuiva, şi de ambiţiile altora de a-l învinge. Mai ales când pierde, O’Sullivan, Ronnie rebelul şi flegmaticul, este genial şi îţi arată tot farmecul acestui joc.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul