Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sebastian, Lenin şi Marta Petreu

        Gelu Negrea

Mihail Sebastian recidivează spectaculos în ceea ce poate fi considerată o constantă a traiectoriei sale literare: în aceste zile, el învolburează din nou apele spaţiului public românesc aşa cum o mai făcuse în 1934 cu romanul De două mii de ani, prefaţat scandalos de ma­gistrul său din acea vreme, Nae Ionescu, şi în 1996 cu ocazia apariţiei postume a celebrului Jurnal 1935-1944. Momentul 2009 al acestei suite de evenimente zgomotoase îl reprezintă studiul Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian care a strârnit reacţii polemic-temperamentale în mediile intelectuale şi în cele mai importante dintre publicaţiile noastre culturale: România literară a găzduit un foileton în vreo patru episoade, Idei în dialog altul (în doar două), Luceafărul de dimineaţă câteva luări de poziţie deloc consensuale etc. Majoritatea comentariilor sunt de tip reactiv, empatizând intens cu Sebastian a cărui publicistică politică din paginile Cuvântului/1934 este inocentată în exces, ca răspuns, presupun, la excesivitatea acuza­ţiilor de extremism („moderat”, ce-i drept...), de antiparlamentarism, antidemocratism şi antieuropenism aduse autorului de cercetătoarea clujeană în cartea sa.

Nodul care leagă – direct sau indirect, peste timp şi mode uvedenrode – cele trei repere ale biobibliografiei lui Mihail Sebastian este, în chip evident, Jurnalul considerat, la ora astrală a restituirii sale publice, o surpriză de proporţii, o revelaţie, o mărturie cu valoare documentară inestimabilă sau chiar mult mai mult decât atât: un text emblematic, în măsură să redimensioneze statura literară a scriitorului.

 Habent sua fata libelli, proclama în secolul al doilea al erei creştine Terentianus Maurus, un precursor aproximativ al lingviştilor din zilele noastre. Într-adevăr, cărţile au – toate laolaltă şi fiecare în parte – un destin al lor, bizar şi enigmatic, adesea, imprevizibil de cele mai multe ori, cu ameţitoare meandre, cu suişuri şi coborâşuri guvernate de raţiuni şi mecanisme obscure, inefabile. Dar nu numai cărţile, ci şi autorii au destinul lor, la fel de greu predictibil, misterios şi contradictoriu fără motivaţii aparente, nu o dată, sau cu raţiuni secrete, care transcend nepăsătoare logica intestină a fenomenologiei literare propriu-zise.

În această ordine de întâmplări, cazul Mihail Sebastian reprezintă, fără îndoială, un exemplu sugestiv şi edificator: resurecţia aproape violentă a acestuia în spaţiul actualităţii culturale româneşti a atins proporţii uimitoare, cu toate că la originea fenomenului au stat, primordial, considerente extraliterare – conjunctural-ideologice, mai precis. Ce s-a întâmplat, de fapt?

La mai bine de o jumătate de veac de la trecerea în nefiinţă a autorului, Editura Humanitas a publicat pentru prima oară un voluminos (peste 550 de pagini) Jurnal al celui cunoscut, până atunci, ca romancier, dramaturg, critic şi teoretician literar, membru al grupului de intelectuali interbelici a căror strălucită afirmare s-a coagulat în jurul anilor ’29-’33: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Nae Ionescu. Jurnalul cuprinde intervalul 12 februarie 1935 – 31 decembrie 1944, iar apariţia lui s-a constituit într-un veritabil eveniment, ale cărui ecouri nu s-au stins încă nici acum, după treisprezece ani. Jurnalul a reconfigurat intempestiv relieful operei lui Mihail Sebastian, fiind declarat, într-un entuziasm nu foarte bine controlat, capodopera scriitorului şi chiar un titlu de referinţă al literaturii române din cel mai fertil secol al existenţei sale, al douăzecilea.

În acelaşi timp însă, majoritatea covârşitoare a comentariilor dedicate cărţii nu viza în primul rând, aşa cum ar fi fost firesc în atare împrejurări, calităţile intrinsec-literare ale textului, ci dimensiunea sa ideologică, volumul fiind receptat ca o substanţială contribuţie românească la dosarul european al Holocaustului, ca o importantă mărturie-document asupra unei perioade tulburi a istoriei naţionale din care n-au lipsit impulsurile antisemite, devierile spre ortodoxismul legionaroid, simpatiile regretabile pentru naţional-socialismul teuton ce va glisa ulterior în fascism şi hitlerism etc. Faptul că, în mediile intelectuale de pe continent chestiunea evreiască, privită diacronic, dar şi în termeni de actualitate imediată, deţinea (şi deţine, încă) un loc important pe agenda dezbaterii publice a generat la Bucureşti un val de semiisterie sincronistă, având ca punct de plecare şi principal cal de bătaie Jurnalul lui Mihail Sebastian. Numele autorului a apărut în reviste şi ziare, a fost auzit la radio şi în talk-showuri TV cu o frecvenţă şi o încrâncenare remarcabile. S-au înregistrat şi întâmplări abe­rante: în urma unei conferinţe intitulate Sebastian mon frere, Gabriel Liiceanu a fost taxat de antisemit. Şi nu numai el...

Paradoxul ar fi că, în acest concert public dezlănţuit, nu creaţia literară a lui Sebastian a reprezentat partitura forte. Dimpotrivă, aş putea pentru ca să zic: Jurnalul a făcut vid în jurul său şi a estompat până la cvasianihilare orice referire la literatura de ficţiune a celui căruia îi plăcea să se considere „un romancier care scrie şi critică, nu un critic care scrie şi romane”. Sebastian a devenit peste noapte autorul unei singure cărţi, dar mai cu seamă un izvor infailibil de adevăruri gingaşe despre timpul şi  contemporanii săi mai mult sau mai puţin vinovaţi de persecuţiile la care a fost supus, el parvenind de fiecare dată în ipostaza de victimă inocentă şi, ipso facto, credibilă fără rezerve – lucru care, la un moment dat, s-a întors împotrivă-i. Dar s-o luăm pe rând...

Legătura Jurnalului cu De două mii de ani şi, implicit, cu pandantul său Cum am devenit huligan este rectilinie şi manifestă: în cele mai interesante şi tulburătoare pasaje ale confesiunii ce acoperă doi luştri din viaţa lui Sebastian regăsim toată încrengătura fierbinte de confruntări, evenimente, întâmplări şi reflecţii care coagulase deja literar în textura mai curând eseistică decât epică a romanului. Aşternute pe hârtie ulterior (cel puţin în parte), ele justifică şi argumentează factologic starea de nelinişte tensionată şi de fatalism etnic care îl domină pe protagonistul cărţii, un alter ego transparent al autorului. Filiaţia rezultă limpede dintr-un interviu acordat de Sebastian lui Camil Baltazar în publicaţia Reporter din iunie 1934: „De două mii de ani este şi un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atât de intim, încât astăzi, la apariţia cărţii, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experienţă pe care mă mândream multă vreme s-o ascund sub un surâs (...).

Am rămas mereu evreu, fără simulare, fără echivoc. Dar am crezut şi cred că e posibil, evreu fiind, să iubeşti cultura românească şi să creezi în cadrul ei. Această convingere nu mergea însă până la idilă, căci am ştiut totdeauna că existenţa mea va trebui plătită cu suferinţă. Am plătit, deci, şi voi mai plăti. Între timp, însă, fără revoltă şi fără iluzii, mi-am spus că ciudata mea situaţie (ca să nu spun dramă...) merită să fie privită cu luciditate şi, pe cât posibil, înţeleasă. E ceea ce am încercat să fac în De două mii de ani”.

Partea cea mai izbutită a romanului este lungul, dramaticul eseu-confesiune în care protagonistul naraţiunii dezbate eterna, dar şi etern-ineluctabila problemă a destinului iudaic pecetluit de blestemul trădării şi uciderii lui Isus care îi condamnă pretutindeni pe evrei la un veşnic statut de outsideri, şi asta în pofida tentativelor disperate de a-şi găsi un loc al lor pe pământ sau de a se integra într-o structură etatistă preexistentă. Este convingerea tragică la care ajunge, în urma unui examen de conştiinţă răscolitor prin luciditate şi patetism eroul acestui roman care impresionează ca document de psihologie etnică şi ca pagină de literatură autenticistă, dar şi Sebastian însuşi în Jurnal. Dacă acesta  din urmă – nota bene: „netransfigurat literar”, cum îl califică în Prefaţă chiar autorii restituirii, Gabriela Omăt şi Leon Volovici – este sau nu superior, artistic vorbind, lui De două mii de ani rămâne de discutat. Eu, unul, nu m-aş grăbi să răspund afirmativ.

Dar există şi chestiuni mai sensibile în această poveste (şi ajungem astfel la posibila relaţie a Jurna­lului cu cartea Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său). De exemplu: cât de adevărată (vreau să spun: integral-adevărată) este imaginea asupra propriei persoane pe care paginile confesive ale lui Sebastian le livrează cititorului?

Pornesc de la un fapt: din Jurnal lipseşte în mod evident începutul. Textul debutează cu însemnarea din 12 februarie1935, ora 10 seara: „Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J.S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestă”. Nu găsiţi că e cam abrupt?  În Menţiuni asupra ediţiei, Gabriela Omăt vorbeşte despre o scrisoare a fratelui lui Mihail Sebastian, Benu, adresată unui prieten în care este semnalată „pierderea a câtorva pagini” din caietele scrii­torului în timpul „deturului necesar în Israel”. Şi editoarea adaugă: „Benu Sebastian nu dă nici un indiciu asupra locului afectat de pierderea acelor – câte? – pagini. (Personal, după tonalitatea de notaţie în curs, deci lipsa de «incipit» a filei din 12 februarie 1935, înclin a situa aici lacuna). Din prima tinereţe Sebastian a scris jurnal aproape continuu, atent la protocolul textului, căruia-i punctează întreruperile mai lungi şi reluările. Mi se pare plauzibilă începerea notelor din acest caiet cel puţin în ianuarie 1935”. Într-adevăr, aceasta-i una dintre întrebări: câte pagini au dispărut? Recte, de când datează potenţiala versiune integrală a însemnărilor?  Cuprindeau ele şi anii anteriori – 1934, cu deosebire, cel în care Marta Petreu descoperă cele mai multe şi mai grave derapaje ideologice în activitatea gazetărească desfăşurată  de Sebastian la Cuvântul  lui Nae Ionescu? Şi cum ar modifica (dacă ar modifica, fireşte) profilul moral angelic al lui Mihail Sebastian paginile pierdute (de cine?) sau, de ce nu?, eliminate (de cine?)? Nu mai vorbesc despre faptul că şi finalul Jurnalului naşte semne de întrebare similare. În ultimele sale file aflăm că scriitorul cochetează (pentru scurt timp, e drept) cu redacţia ziarului România liberă a cărui orientare procomunistă se cunoaşte. La fel, în însemnarea din 1 septembrie 1944 găsim acea stupe­fiantă, prin cinismul său, justificare (ba, mai mult: aprobare) a actelor de vandalism şi agresiune  comise în Bucureşti de soldaţii Armatei Roşii („Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea uşor. La urma urmelor, Bucureştiul ăsta îmbelşugat, nepăsător, frivol e o provocare pentru o armată care vine dintr-o ţară pustiită”). De ce s-a oprit brusc din scrierea jurnalului Sebastian cu aproape o jumătate de an înaintea accidentului fatal? Dar s-a oprit, într-adevăr? Iar dacă nu, cum sunau ultimele sale consemnări?

În acest stadiu al recuperării caietelor-manuscris este dificil de dat un răspuns cu grad ridicat de certitudine. Întrebările însă rămân, oricât ar fi ele de brutale, de incomode şi de insidioase. Pentru că – ne place sau nu, ne oripilează ori doar ne surprind neplăcut – articolele scose la lumină de Marta Petreu există,  poartă în clar semnătura autorului lor şi sunt de natură să legitimeze verdictele defavorabile  formulate în Diavolul şi ucenicul său. Chiar şi vehemenţa acestora îşi găseşte o explicaţie: excesul de suferinţă şi imaculare cu care l-a aureolat pe Sebastian cohorta de admiratori necondiţionaţi, coroborat cu diabolizarea, implicită sau explicită, în paginile Jurnalului a unor Mircea Eliade, Camil Petrescu şi nu numai naşte, de regulă, în spiritele polemice (şi Marta Petreu este un astfel de spirit) reacţii adverse, judecăţi aspre şi impulsuri sangvinar-justiţiare disproporţionate, dar, la urma urmei, de înţeles în ordine umană. Între o evaluare nedreaptă, poate, şi tentativele de ocultare pudibondă a căderii în păcat sau doar a pasagerelor rătăciri ideologice ale unui scriitor, fie el şi de raftul al doilea, mai periculoasă şi mai contrproductivă mi se pare a doua soluţie. Din această perspectivă, violenţa apărării cu orice preţ a purităţii lui Sebastian prin aneantizarea ieşi­rilor sale publice condamnabile şi aruncarea în derizoriu şi circumstanţial a vasalităţii de cuget şi simţire în raporturile cu Nae Ionescu mi se par a divulga bizare remanenţe ale tezelor leniniste privind preluarea critică a moştenirii culturale sau a operei unui autor, şi anume exclusiv a părţilor lor „pozitive”.Diavolul şi ucenicul său nu este  un ataractic expozeu academic, ci o carte umorală, dictată câteodată de nervii şi inima autoarei, cu imanentele avantaje şi dezavantaje incluse în acest tip de ecuaţie intelectuală.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul