Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amintiri virile despre Valentin Taşcu

        Felix Nicolau



Acum câţiva ani, Marius Marian Şolea a produs un volum de poezii nemapomenit, se intitula Graiul vostru, viziunea ţăranului din Gorj asupra lumii şi era plin de umor, de nostalgie şi de regionalisme fabuloase. Ceva între Marin Sorescu şi Liviu Ioan Stoiciu.

În 2008, poetul a recidivat cu volumul Liber la Editura Vinea. Eu unul ramân fan al carţii anterioare. Cel de acum este complet diferit: limba literara, ton uscat, sobru, de parca ai citi un tratat istoric de-al lui Tacitus. Poetul se detaşeaza atât de fosta lui imagine de bard al satului gorjean, cât şi de tendinţele actuale ale poeziei tinere. Scriitura aceasta limpida, geometrica aproape, este o înlanţuire de maxime şi de termeni abstracţi. Versurile sunt aliniate pe pagina cu ochii închişi. Lumea exterioara nu conteaza. Scriitorul a încetat sa mai vada, sa mai fie curios. Filtreaza amintiri prin obsesiile şi credinţele lui. Copertele întâia şi a patra închid o lume autarhica, cristalina şi foarte puţin flexibila. Pe prima, poetul, îmbracat oficial, în nuanţe cafenii, vine spre cititor de-a lungul unui trotuar încadrat de o vegetaţie autumnala. Pantofii sai urmaresc fara abatere dunga galbena ce marcheaza banda pentru biciclete. La fel de fara abatere se îndeparteaza autorul de cititor pe co­perta a patra. O intrare şi o ieşire rectilinii, fara compromisuri, aşa se vrea mesajul întregii carţi. Arta este o rostire sarbato­reasca a adevărului, dar nimic mai mult. Atunci? De unde orgoliul de a produce beletristica?

Exista un avertisment în debutul volumului, care pune serios pe gânduri: „aceasta carte nu conţine un cuvânt licen­ţios”. Şi asta, cu toate ca erotismul nu este deloc absent. Poezia din Liber are valoare mai ales ca lirica demi-religioasa şi sapienţiala. E foarte ciudata teologia scriitorului – orto-doxa pâna la un anume punct, adica frumuseţea feminina! Pe care încearca îndârjit s-o integreze în dimensiunea lui paradisiaca. E uluitor cât de disperat încearca sa-şi înmoaie rigorile acest om atât de neînduplecat în intransigenţa lui!

Conştient ca versurile sale ar putea parea „conceptuale şi preţios afirmate”, poetul se distanţeaza, încapaţânat, de omenire: „Eu sunt revoluţia pentru transparenţa soarelui/ voi, rana pe care o vad vindecându-se în lumina dinăuntru”. În timpuri ale artei minimaliste, el aşaza totul în ecuaţii maximale: „ma aplec înaintea poporului meu,/ aşa cum statuile milenare se apleaca înaintea timpului”. Ar putea parea extrem de hazardata o asemenea atitudine, care-i statea bine lui Petre Ţuţea, la un tânar care n-a facut niciun an de puşcarie politica. Dar Marius Şolea se vrea o conştiinţa civica: de asta a dat fuga sa lupte pe frontul din Transnistria, înca liceean fiind, de asta s-a batut cu corupţia dintr-un minister. În numele unei misiuni cu care l-au însarcinat parca ţaranii lui gorjeni. Înca puţin şi o sa ajunga la „retragerea în mut” a lui Aurel Pantea. Austeritatea poeziei este un gest de protest în conformitate cu principiile scriitorului: „e atâta comunicare acum, încât mi-e teama de cuvânt şi de tacere”.

Şi totuşi, exista o fisura interioara: „femeia râde între mai multe mângâieri incerte/ numai Dumnezeu aşteapta cuminte între foarte mulţi oameni”. Poezia este vehiculul trairilor fri­vole („Pentru toate lucrurile care nu se pot spune banal, exista poezia”), dar şi al amaraciunilor („înainte, batrânii ieşeau pe la porţi/ sa vada ce se mai întâmpla pe lume.../ acum, noi punem mereu pamânt peste ei,/ ca nu cumva sa afle ce facem”).

Depaşit este poporanismul vituperant al lui Goga. Acum lumea este absorbita într-un megaeu care o prelucreaza şi o varsa la loc, îmbunataţita. Un egotism diferit de cel al lui Stendhal, ascetic şi carnal totodata: „lumea este proiecţia mea în afara./ şi atât de multe lucruri sunt în ea pentru ca mie sa îmi fie bine!”. Nu exista o farâma macar din tensiunea pasionala a lui Voiculescu, care traia chinurile carnii cu exaltare mistica. Luciditatea resemnata a lui Şolea este înspaimântatoare: „toate parerile noastre, întocmai ca femeile, pâna la urma cedeaza”. Sceptic, dar nu cinic: „nu cred ca omul sa fie numai o carne sentimentala”. Omul e ros de dorinţe, însa ele trebuie înfruntate cu dârzenie stoica: „viaţa e ocazia pe care o avem cu toţii de a învinge moartea”. Asta în teorie, pentru ca în practica: „femeie, limita mea eşti tu”. Nu cred sa mai fi întâlnit un asemenea creştin pagân şi un ascet cu libido atât de nestavilit...

Mijlocul volumului este ocupat de un gigapoem auto­biografic – Problema fatalitaţii la Valentin Taşcu. Miezul epic e de un comic nebun. Regretatul critic este rugat de mai tânarul prieten sa îi asigure acestuia graţiile unei tinere aflate la malul marii împreuna cu mama ei. Criticul, care „şi-a dat seama ca e venerabil când a constatat ca i-au murit toate amantele”, se poate apropia de tânara sirena pentru ca „e mult mai fireasca discuţia dintre un copil şi un moş”. Cruzimea masculului tânar este domolita doar de afecţiunea pe care i-o poarta, totuşi, fostului Don Juan. „Valentin Taşcu trecea detaşat prin Eforie Nord cu ventilatorul la frunte,/ pe baza de energie solara”, devine din momeala victima, întrucât juna se dovedeşte scrântita. De ce? Doar pentru ca-l prefera chiar pe el. Pe mine, unul, nu ma mira deloc. Criticul sexagenar avea farmec cu carul.

Poet concis, înţelept şi religios cu alunecari erotice, Marius Şolea poate fi – am vazut – şi epic la modul crud şi comic. De asemenea, nu şi-a uitat abilitaţile lingvistice şi poate înca produce versuri înţesate de regionalisme: „îţi zic de pe acum ca am sa te otâncesc.../ mai pot sa îţi ridic şi cuiul de la jug, cu un ochete,/ nu mai mult..., c-apoi scapi şi te încuri”. Şi versatilitatea asta îi vine bine. Oricând o sa prefer versuri vii, scapate de sub control, decât esenţe post-blagiene care, în numar mare, pot extenua. Alergarea dupa profunzime poate depaşi uneori perimetrul artei. E foarte bine când intervin şi ragazuri mucalite: „referitor la sâni, îmi aduc aminte cum le/ linişteam teoretic şi practic: nu trebuie sa fie mari/ trebuie doar sa fie”. Inteligenţa este sarea poeziei, nu?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul